Ionuț Grama, tânăr actor: “Nu mai avem actorii de altădată. Avem actorii de acum”

- - 48- 300 vizualizari


Faceți cunoștință cu Ionuț Grama (35 de ani), colaborator la două teatre de stat și prezent în multe spații teatrale independente, dar și în cinematografe (joacă în ultimul film al lui Nae Caranfil, dar el dublează vocea lui Kylo Ren în noul “Star Wars”, dacă vreți să știți). Nu e angajat social și politic, nu participă la proteste și crede în schimbările mici care conduc la schimbări mari.

Andrei Crăciun

Cine ești dumneata, Ionuț Grama? Cum ai ajuns tu marele nostru actor, prezent pe atâtea scene bucureștene în trecerea timpului? Spune-mi povestea dumitale, impresionează-mă, stoarce-mi o lacrimă, stârnește-mi un zâmbet.


Deja mi-ai stârnit tu un zâmbet. „Marele nostru actor”… Mi s-a adresat de curând cineva așa și m-a luat râsul. Eu unul nu mă simt atât de mare. Sau simt că, până la vârsta asta, ar fi trebuit să fiu mult mai mare decât sunt. Da, probabil că dau senzația că sunt prezent pe multe „scene bucureștene”, dar, de fapt, pot număra pe degetele de la o mână teatrele în care joc. (Deja mă lamentez, am început bine interviul). E drept ca am avut baftă și am lucrat destul de mult în ultimii ani. Dar în același timp simt că am stagnat, ca nivel și ca vizibilitate. Cât despre povestea mea ‘senzațională’… am devenit actor din pură întâmplare, nu pentru că aș fi simțit că ăsta îmi e destinul. Nu a fost ceva ce mi-am dorit din copilărie, nu am fost în vreo trupă de amatori în liceu, nu eram înnebunit după teatru, n-am avut nicio tangență cu meseria asta – în afară de pasiunea din copilărie pentru film, animație și desen. Dar, eram în anul I la A.S.E. la Relații Economice Internaționale, ca un băiat cuminte care vrea să facă ceva semnificativ cu viața lui. Și simțeam că o iau razna și că n-am ce căuta acolo. Așa că m-am dus frumos la avizierul UNATC, să văd ce trebuie pregătit pentru admitere și am încremenit când am văzut lista de poezii, fabule și monoloage. Mi se părea imposibil să pot memora atât. Eram și foarte leneș. Mi-a trebuit încă un an ca să mă hotărăsc să dau la Actorie. M-am pregătit foarte puțin (pentru că nu mai era timp) cu actorul și omul minunat care a fost Sebastian Papaiani și mi-am încercat norocul. Și am intrat. Și am fost o catastrofă, în anul I. După care, s-a întâmplat ceva. Nu știu ce. Poate că m-am ambiționat, poate m-am relaxat, poate am înțeles niște lucruri. Și… n-am mai fost o catastrofă. Iar acum, iacătă – sunt „mare actor”.

Unde te putem vedea acum, în teatru și film, și mai ales ce frumoase surprize ne pregătești pentru anul ce stă să înceapă? 


Acum joc în mai multe spectacole în zona independentă și sunt colaborator la două teatre de stat. La Unteatru joc în „Frig” de Lars Noren, „Îngrijitorul” de Harold Pinter, „Hansel și Gretel” după Frații Grimm și, începând din decembrie anul trecut, în „Poveste de iarnă” de William Shakespeare. „Omul Pernă” de Martin McDonagh se joacă în continuare la Act, la Odeon joc în „Refugiul” de Jennifer Haley, iar la Teatrul de Comedie Sala Nouă în „Reguli de viață” de Sam Holcroft. În filme nu mă prea puteți vedea, pentru că nu sunt foarte solicitat de industria cinematografică autohtonă. Dar cred că mai rulează încă pe undeva (dacă nu în cinema, atunci sigur la TV) „6,9 pe scara Richter” al lui Nae Caranfil în care am și eu un rol mic dar haios; și în serialul „CASTiNG”, lansat pe YouTube, creat și jucat de niște colege actrițe fantastice. Anul ăsta ar trebui să iasă un scurt-metraj muzical la care am lucrat cu mare drag. A, și sunt vocea românească a lui Kylo Ren în varianta dublată „Star Wars: Ultimii Jedi” (pentru puritani, nicio grijă, varianta dublată e opțională) iar copiii mă pot auzi în majoritatea animațiilor dublate de la cinema. Deci, da, dacă mă gândesc mai bine, într-o formă sau alta sunt foarte prezent în cinematografe. În rest, am vreo 4-5 propuneri de proiecte pentru prima parte a acestui an – toate pe teatru, tot independent, unde-mi șade bine, pare-se – dar, din experiență, am învățat că nu e bine să mă laud cu propunerile până nu se materializează.Poate pică toate. Te țin la curent!

Ai frumoasa vârstă de 35 de ani, ai ajuns, cum s-ar spune, aproape la jumătatea speranței de viață din țara noastră. Ce speranțe îți lasă România în continuare? Crezi în viitorul ei? Privești înapoi cu speranță? Privești înapoi cu mânie? Sau cum?
Nu știu ce să spun. De bine, de rău, mi-am găsit zonele în care mă descurc în lumea artistică disfuncțională de la noi și o țin tot așa. Nu simt că progresez, ceea ce îmi produce din când în când frustrare, dar măcar mă mențin pe linia de plutire. Dar, din când în când, dau de câte o echipă de oameni faini care reușesc să facă proiecte incredibile de la zero și atunci încep să capăt încredere în posibilități. Nu e foarte plăcut să te gândești că, așa cum spui, am ajuns „aproape la jumătatea speranței de viață”, pentru că devin conștient de faptul că am ratat foarte multe oportunități – pentru că n-am știut să profit de ele sau pur și simplu pentru că nu mi s-au arătat. Dar sunt roluri pe care deja nu le mai pot juca din cauza vârstei și pe care mi-aș fi dorit să le joc, sau lucruri de care m-aș fi bucurat altfel acum 5-10 ani.

Ești angajat social? Participi la mișcări de protest? Cum te implici dumneata civic în bunulmers al țării noastre, România, în concertul țărilor europene?
Nu, nu sunt implicat activ social sau politic. Și probabil că ar trebui să spun asta cu jenă, pentru că foarte mulți dintre prietenii și colegii mei sunt mereu pe metereze și participă la proteste, dar eu nu o fac. Nu am fost niciodată un revoluționar, am crezut mereu că poți schimba lucrurile mult mai ușor și eficient prin dialog sau prin presiuni de alt tip decât ieșitul în stradă. Nu critic protestele, Doamne ferește, sunt conștient de importanța lor și de importanța coalizării, dar pur și simplu nu mă reprezintă. M-aș simți foarte fals ieșind în stradă și scandând. Spun asta cu riscul de a fi arătat cu degetul și de a mi se spune că stau comod acasă și trăiesc bine de pe urma protestelor altora, cum îmi și spun unii prieteni. Dar nu mi se pare deloc în regulă nici atitudinea de tipul „nu ești cu noi la protest – ești împotriva noastră”. Cred în oameni, în indivizi, în grupuri de indivizi, cred în atitudini, în proiecte, în manifestări constructive care pot aduce transformări pozitive la nivel micro – și care astfel pot influența lucrurile per total.

Către lume cu ce ochi te uiți? Viitorul global, ca să-i zicem astfel, te preocupă? Aloci timp contemplării posibilităților care ni se arată? 


Deci, am ajuns și la globalizare, Trump etc, da? Mă preocupă într-o oarecare măsură, pentru că mă îngrijorează. Pentru că lumea întreagă a devenit un fel de oală sub presiune care stă să facă poc. Și am senzația că, în multe țări, masele au ajuns să acționeze în mod pripit și să ia decizii radicale, doar de dragul de a schimba drastic lucrurile, fără să se gândească la implicațiile pe termen lung. E un spectacol ușor sinistru. Dar vom vedea.

„Nu mai există o generație de aur

Tot circulă expresia asta – nu mai avem, noi, domnule, actorii de altădătă… Cum e cu treaba asta? Mai avem noi actori, așa, ca altădată? Există o altă generație de aur, cum tot caută publicul? Sau cum sunt actorii tineri ai zilelor noastre? Ce unește generația dumneavoastră? 


Păi, e adevărată expresia. Nu mai avem actorii „de altădată”. Avem actorii de acum. Care sunt extrem de mulți și foarte diferiți. Și foarte talentați, mulți dintre ei. E absurd să compari niște actori care erau omniprezenți în teatru, film și TV pe vremea când clasa de Arta Actorului era compusă din 7-8 oameni, cu generațiile actuale care însumează anual peste o sută de absolvenți, la nivel național. Nu mai avem nici actorii „de altădată”, nici bugetele și producțiile „de altădată” și nici publicul „de altădată”. Iar pe nostalgicii vremurilor de altădată i-aș ruga să-mi arate o țară de pe lumea asta în care mediul artistic a rămas înghețat în timp într-o formă de acum 50 de ani, să zicem. Problema nu este că nu mai avem „actorii de altădată”, ci că actorii de acum sunt atât de numeroși încât le este imposibil să aibă cu toții parte de vizibilitatea pe care o merită, iar gustul publicului de acum se reflectă în producțiile TV și în spectacolele care, de multe ori, zgârie retinele. Dar pentru ele există cerere, pentru că altfel nu s-ar produce. E un cerc vicios. Eu am terminat Actoria într-o clasă de 45 de studenți. Mulți – foarte buni, foarte talentați și muncitori. Nu cred că exagerez spunând că doar 10-15 dintre ei profesează în mod constant și trăiesc din meseria asta. România e plină de actori care lucrează prin birouri, pentru că nu au unde să-și facă meseria. Nu mai există o generație de aur. Acum există un mix de generații care lucrează împreună și care face ce poate în condițiile date. Mă distrează faptul că încă văd interviuri cu colegi de-ai mei – deci, oameni de 30-35 de ani – în care se spune că fac parte din „noul val de tineri actori”. Cred că fiecare an și fiecare generație de absolvenți aduce cu sine un nou val „de aur” care, cu puțin noroc, se amestecă rapid în marea cea mare de actori care lucrează împreună.

Care e cel mai frumos lucru care ți s-a întâmplat de când ești actor?


Faptul în sine de a fi actor. Faptul că mi-am dat șansa asta, acum 14 ani. E cel mai frumos cadou pe care mi l-am făcut vreodată. Sau care mi-a fost făcut. Mi-a schimbat viața, nu exagerez. De obicei uit cât de important e, mă plâng tot timpul că am prea mult de lucru și că sunt epuizat, sau că am o săptămână prea liberă și mor de plictiseală. Astea sunt mofturi. Dar faptul că fac meseria asta, că trăiesc atâtea povești prin personajele pe care le joc, că am ocazia să simt lucruri pe care altfel nu aș ști că sunt capabil să la simt sau pe care nu mi-aș da voie să le simt, să întâlnesc oameni pe care altfel nu i-aș întâlni, să am emoții paralizante înainte de a intra în scenă și apoi, după spectacol, să simt că am trecut printr-o întreagă călătorie – e un lucru fantastic.

Dacă ai avea iar douăzeci de ani, ai rămâne în România sau ți-ai lua lumea-n cap?
Mi-aș încerca norocul. Singurul lucru care m-ar putea ține aici ar fi familia, mi-ar fi greu s-o abandonez.


CITAT
„Pe nostalgicii vremurilor de altădată i-aș ruga să-mi arate o țară de pe lumea asta în care mediul artistic a rămas înghețat în timp într-o formă de acum 50 de ani, să zicem.”
Ionuț Grama, actor

48 recommended
comments icon 0 comments
300 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Viitorul Romaniei