Mihaela Drăgan s-a născut într-o familie mixtă, cu o mamă de etnie romă și tată român, într-un sat din Buzău.De tânăra actriță Mihaela Drăgan e posibil să nu fi auzit multă lume. Și totuși, activitatea sa artistică are deja câteva realizări importante, de la roluri în filme precum „Aferim” al lui Radu Jude sau „Magie Noire”, regizat de Fanny Ardant, la nominalizarea pentru premiul anual oferit de Liga Femeilor Profesioniste din Teatru (”The League of Professional Theatre Women”), din New York. Dacă la toate acestea se mai adaugă și propria companie de teatru și faptul că în prezent face naveta între București și Berlin, unde joacă la cel mai renumit teatru din capitala Germaniei, Gorki Theatre, Mihaela Drăgan este chiar o actriță de succes. O actriță pe jumătate româncă, pe jumătate romă, a cărei poveste de viață e demnă de un scenariul de film.

Pentru că viața ei însă nu a fost una lipsită de griji. ba dimpotrivă. Născută în 1986 în satul Cândești, județul Buzău, dintr-o mamă romă și un tată român, Mihaela a fost mijlocia familiei cu trei fete. Părinții ei, oameni simpli, au lucrat la început în sat, apoi pe platforma Petromidia din Constanța. Din copilăria frumoasă a satului buzoian, Mihaela a ajuns la Liceul „George Călinescu”, de la malul mării, împreună cu surorile ei. Practic, dintr-un sat în care toată lumea știa că este romă și erau foarte mulți romi în clasă, într-un loc în care i se striga cel mai des „țiganco!”.

Atrasă de lumea artistică, provenind dintr-o familie în care bunicul ei era lăutar celebru-n sat, Mihaela a încercat, fără succes, de trei ori admiterea la Facultatea de Teatru de la București. Între timp, s-a înscris la „Relații Internaționale”, dar a continuat să-și urmărească cu îndârjire visul. A fost, într-un final, admisă la Cluj, la Teatru. Ulterior, a dat din nou admiterea la București, de data asta la „Spiru Haret”, la clasa Sandei Manu și a Mirelei Gorea. Încă din timpul facultății a jucat în spectacole de teatru independent, astfel că mai târziu avea să facă parte din această lume înființându-și propria companie de teatru, Giuvlipen.

Citește-i povestea pe Libertatea.ro