”Visez să deschid un spital regional în zona Moldovei”. Ionuț, românul care face voluntariat în Irak și Nepal: ”La 5 ani am învățat ce este demnitatea”

- 27- 2001 vizualizari


L-am întâlnit pe Ionuț anul trecut, când camera lui de cămin era plină de cutii cu haine. Pe hol, zăceau alte cutii care urmau să fie sortate. Făcea pachete pentru refugiați din taberele greceșți. Avea o sclipire în ochi pe care n-o vezi decât la oamenii care iubesc ceea ce fac. Și sunt din ce în ce mai rari.

Dacă stai de vorbă cu el, ai impresia că e scris în gena lui să ajute. Așa cum unii oameni se nasc cu ochii verzi, Ionuț s-a născut să ajute. Simte că asta e misiunea lui și și-o îndeplinește în fiecare zi, fără să se plângă, fără să obosească și fără să ceară nimic în schimb.

Viața lui n-a fost niciodată una ușoară, dimpotrivă. A fost copilul sistemului, așa cum îl cunoaștem cu toții, rece și găunos, defect și nedrept. Nu a simțit, însă, niciodată că a fost pedepsit de soartă. A luat totul că atare și a încercat să culeagă învățături din orice.

Îmi vorbește pe un ton cald și dulce, cum nu am mai întâlnit. Povestește despre bătăile primite la casa de copii cu zâmbetul pe buze și nostalgie, dar când se gândește la suferința copilașilor alături de care a crescut, se întristează.

Îl înfurie puține lucruri, iar unul dintre ele este nepăsarea oamenilor. Îmi spune că nu poate strânge bani. „Cum să stau cu banii în cont și să văd oameni cărora le e foame? Cum să mă fac responsabil, prin faptul că nu am făcut nimic, la suferința sau chiar moartea unui om?”. Și e adevărat, de cele mai multe ori, nepăsarea omoară.

Citește și: Din orfelinat la doctorat. Viața unui universitar crescut în centrele de plasament

Viitorul României: Povestește-mi puțin despre copilăria ta. Care sunt primele amintiri?

Ionuț Ursu: M-am născut în Piatra Neamț. Am plecat din spital la câteva zile după ce m-am născut. Mama, din păcate, n-a putut să mă crească și m-a lăsat într-un spital, în grijă doctorilor. După câteva luni, am ajuns într-un orfelinat, într-un leagăn. Am stat acolo cam trei ani de zile, și din leagăn, de la trei ani, într-o casă de copii, unde a fost destul de greu să mă acomodez. Era ca într-o închisoare, vedeai toți angajații în halate albe, ceea ce era oribil pentru mine. Aveau un comportament agresiv față de toți copiii. Am stat în acest cămin până la vârsta de 9 ani. Am avut diverse probleme medicale, am făcut o infecție la rinichi și o insuficiență renală, am trăit mai mult prin spitale și am făcut foarte multe injecții, timp de vreo 7 ani. Am avut oroare de oamenii în halate. Sunt amintiri dureroase.

VR: Care a fost primul lucru pe care l-ai învățat acolo?

Ionuț Ursu: O auzisem pe doamna Steluța (n.r: directoarea instituției) când zicea: „Ionuț, trebuie să fiu demnă cu voi”. Și atunci mi-a surâs cuvântul demnitate. Și am citit în cărțile ei. Mergeam în birou la doamna Steluța și îi povesteam cum mă băteau băieții mai mari. Am văzut că avea multe cărți, ea mereu mă îngrijea, îmi aducea eugenii, biscuiți, tot timpul avea bomboane la ea. Și îmi spunea, ”Ionuț, trebuie să aveți și voi demnitatea asta, că altfel cine să vi-o insufle”. Ea mi-a băgat cuvântul asta în cap. Eram la grădiniță. O întrebam ce înseamnă demnitatea asta și mi-a zis ”uite citește aici” , mi-a dat să citesc, erau niște termeni psihologici, nu prea înțelegeam eu. Dar chiar și așa, am reușit împreună cu ea să înțeleg ce înseamnă demnitate. E un lucru de care țin cont mereu să îl am la mine.

Ionuț, împreună cu câțiva copii din căminul în care a crescut

VR: Cum a fost la școală?

Ionuț Ursu: Am fost dat la școală după 9 ani. M-a adus o doamna în halat alb. A fost frumos primele zile, dar, după ceva timp, am început să fiu marginalizat de colegi. Toți veneau cu mâncare, iar eu mereu le mâncăm mancarea rămasă. N-am să uit nicidodată când, după ore, veneam și mă uităm în coșul de gunoi, că mai aruncau copiii mâncare. Mâncăm frecvent de pe jos. Nu e o rușine. Am învățat că în viață trebuie să îți recunoșți și reușitele și înfrângerile. A fost greu la școală, nu am putut să mă acomodez, plângeam tot timpul și strigam după mama.

VR: Profesorii cum se comportau cu tine?

Ionuț Ursu: Unii se purtau bine, dar mulți dintre ei nu. Era școala la 2-3 kilometri distanță de cămin. Și ne ducea microbuzul, iar eu din clasa mea eram singurul care stătea la cămin. La școala asta am stat doar până în clasa a patra, pentru că aveam probleme de comunicare și de comportament. Educatoarele, care ne furau deseori mâncarea, au spus că sunt nebun și m-au mutat la școală specială. Mi-au făcut dosarul de transfer fără evaluare psihologică, asta știu pentru că profesorii de la școala aceea mi-au spus că știu prea multe și n-am ce căuta aici. Am întrebat de ce m-au adus aici și un profesor mi-a spus că în dosarul meu scria că am tulburări psihice și de comportament.

Citește și: Cristina Hurdubaia. Omul care ajută oamenii

 

VR: Ce făceai mai exact?

Ionuț Ursu: Rupeam cearceafurile de pe pat, mergeam la piață și munceam, în loc sa merg la școală, săream pe geam. Mergeam și munceam pentru copiii mai mici. M-au mutat pentru că furam mâncarea, spărgeam dulapurile și furam mâncarea pe care o luau ingrijitoarele. Și o dădeam înapoi copiilor. Ascundeam pâinea sub burlan, învelită în cearceaf, făceam o sfoară, iar când se făcea noapte, mă duceam și o trăgeam pe geam și o băgăm sub pat. Noaptea, la 2-3, copiii urlau de foame. Nu am să uit plânsetele lor și strigătele lor în toiul nopți „mi-e foame, mi-e foame”. Și când le dădeam mâncare zâmbeau și mă mângâiau pe față. Și pentru că făceam lucrurile astea, m-au mutat la școala ajutătoare.

VR: Acolo ce ai făcut?

Ionuț Ursu: Deși eu trebuia să trec clasa a 5-a, când am ajuns la școală ajutătoare, am fost dat în clasa întâi. Mă învățau să fac bastonașe și liniuțe. Am repetat clasa întâi. Nu mă ascund. Aveam o învățătoare care mă bătea. Eu, pentru că mă bătea, îi pătăm catalogul cu cerneală. Mă bătea îngrozitor. Ea spunea că aceste case de copii trebuie să aibă școlile lor. Pe vremuri, casele de copii aveau propriile școli. Eu când am venit, a rămas doar internatul. Când stăteam la ore, mi-am dat seama că nu e de mine. Așa că mergeam la piață, ajutam cu căratul, era sezonul legumelor. Cărăm varză, gogoșari. Și veneam acasă cu șosețele și periuțe de dinți pentru copii. Și tot timpul le duceam dulciuri. Acolo le puteam ține în dulap. Doamna director mi-a făcut o cămăruță unde să țin toate lucrurile. Lipeam banii cu scotch pe talpa pantofului, pentru că unele infirmiere mi-i luau. Școala ajutătoare era văzută pe vermuri că o închisoare, pentru că nu existau școli de corecție. Așa că duceam banii la doamna Violeta, de la bucătărie. Mi-i strângea ea, la vestiarul ei.

VR: Ce făceai cu banii?

Ionuț Ursu: Cumpăram copiilor ce aveau nevoie. Țîn minte că la un moment dat am primit un computer, printr-o doamna, care lucra la o banca și s-au casat calculatoarele. Iar eu, când am strâns mai mulți bani, am donat computerul căminului și eu mi-am cumpărat primul meu calculator, îmi plăceau foarte mult și încă îmi plac.

VR: De unde a venit pasiunea asta?

Ionuț Ursu: Mă lăsa doamna directoare la ea la calculator. Îmi punea desene, mă jucăm jocuri. Așa m-am gândit, pentru că stăteam și 12-13 copii în camera, să fac școală. Așa am învățat gramatică și să citesc foarte bine. Și mi-am făcut propria mea camera și biblioteca. Știam că celor mici le place la calculator. Și le spuneam că dacă învață alfabetul primesc o ora la calculator. Le aplicăm tot felul de recompense, sau îi amenințăm că nu mai primesc dulciuri, dacă nu se schimbă și nu se spală.

VR: Practic, tu i-ai educat pe copiii ăștia.

Ionuț Ursu: Da. Unii din ei erau atât de bolnavi, cu handicapuri locomotorii, unii din ei nici nu mai sunt în ziua de azi. Mulți dintre colegii pe care i-am îngrijit, acum muncesc. Cu cât creșteam și eu, cu atât mai bine puteam să am grijă de ei. Mulți dintre ei îmi spun „Ionuț, nu am să uit cum m-ai crescut”. Un băiat, căruia i-am fost alături, muncește în Franța, acum, la o bucătărie de succes.

VR: Cum a fost la liceu?

Rămăsesem în urmă cu școală. La examenul de capacitate am luat notă mică, așa că am intrat la o școală profesională. Apoi, am dat diferențele și m-am mutat la liceu, pentru că mi-am dorit mult să iau bacalaureatul. A fost visul meu.

Citește și: Raluca Mureșan, omul care te face să vizitezi România, chiar dacă locuiești aici. A ajuns la New York cu 100 de dolari în buzunar: ”Mi-am demonstrat că se poate”

VR: De unde dorința asta de a face bine, încă de când erai copil? Nu ai avut niciun model de urmat. Nu ți-a spus nimeni că așa e bine. 

Ionuț Ursu: Am visat pe la 5 ani și ceva, aceea era perioada mea de maturizare, am visat că eram pe planetă cu un autobuz, și la un moment dat am simțit că expiră viață. Era o voce care spunea viața e foarte scurtă și că trebuie să o trăieșți. Am văzut niște îngeri care au adus autobuzul pe pământ și țin minte că erau multe camioane cu alimente pentru bătrâni (..) am visat asta. Eram într-un convoi de camioane care duceau mâncare la oameni. Și cineva, în visul meu, spunea că viața e limitată și că trebuie să facem ceva, cât timp suntem pe pământ.

VR: Îți cunoști părinții? Ai încercat să iei legătură cu ei?

Ionuț Ursu: După ce m-am înscris la liceu am luat legătură cu mama, cu ajutorul autorităților. Știam că toți ceilalți părinți ai copiilor de la cămin veneau cu haine ponosite, amărâți. Așa mi-o închipuiam și eu pe mama. Când am văzut casa ei..nu era deloc așa. În comuna Ceahlău, în centru, o casă modestă. Avea flori, legume în grădină, casa curată. S-a ascuns, nu a vrut să mă vadă. A ieșit până la urmă și mi-a spus că m-a părăsit pentru că i s-a spus că am HIV. Un an jumate nu am vorbit cu ea. Abia după doi ani am reluat legătură. Am și un frate, acum ținem legătura. Am vrut doar să o cunosc.

VR:Ce înseamnă pentru tine acasă? La ce te gândești?

Ionuț Ursu: Înseamă viețile care au fost. Inimile care au bătut. La cămin, unde am crescut. Aici, în București nu mă simt acasă, simt că sunt aici să îmi fac o viață, dar amintirile mele și viața mea sunt în cămin. Chiar dacă a fost bine, sau rău. Acolo am avut un acoperiș deasupra capului.

VR: Cum ai ajuns să faci voluntariat?

Ionuț Ursu: Tot mergând prin spitale am întâlnit o doctoriță care m-a luat sub aripa ei. De la 13 ani fac voluntariat pe ambulanță. Ajutam la pus perfuzii, spălăm și puneam scutece persoanelor care au suferit accidente vasculare, pentru că nimeni nu voia să facă asta. Cam de aici pornește voluntariatul. După liceu, am avut primul meu job cu carte de muncă, la o firma de publicitate. Am lucrat aproximativ 4 ani la această firmă, iar în timpul liceului, noaptea, mergeam la cofetărie, unde era a doua mea slujba, ziua la școală, dar doar la cursurile importante: matematică, română, apoi la celălalt job. Cu primul salariu am luat prăjituri pentru tot căminul. Am dus și la mama acasă, în sat. Am lucrat și la o benzinărie, unde spălăm mășinile, le mutam de colo colo fără să am permis. Până la urmă, mi-am luat și permisul din al treilea salariu. Mi s-a zis că e bine în CV să ai permis. Am avut pe lângă mine oameni deosebiți, prin ei am crescut. Ei m-au învățat să selectez oamenii. Cu banii de la firma de publicitate mi-am plătit ore de limba română, de matematică, și am luat bacalaureatul al doilea pe școală.

„Mi-am vândut tot ce aveam de valoare și am plecat în Nepal. Am văzut oameni îngropați sub dărâmături, și n-am putut să stau fără să fac ceva”

La câteva momente după ce Ionuț, ajutat de 3 nepalezi, l-au scos de sub dărâmături pe copil

VR: Cum a luat naștere asociația ta, Volunteer for Life?

Ionuț Ursu: După experiența din Nepal. Să o iau cu începutul: am văzut cutremurul din Haiti, eram la școala specială și montaseră noile televizoare. Am văzut oameni care stăteau în corturi și totul în jurul lor era dărâmat. Și mi-am zis „doamne, dar cum să nu mă duc eu să îi ajut”. Aveam în minte asta. Oamenii mâncau de pe jos, erau teancuri de morți. Și am zis când mă fac mare, plec să ajut oamenii. Așa că am dat la facultate în București, m-am înscris voluntar la ambulanța de aici. Am vrut să plec de acolo să schimb ce nu e bine la mine.

În anul 3 de facultate a venit cutremurul din Nepal. Și îmi zic ‘eu cred că mă duc în Nepal’. Într-o săptămână m-am hotărât și m-am dus. Mi-am vândut laptopul și mașina de spălat, niște ceasuri și fierul de călcat. Am zis că nu pot să stau acasă. Și m-am hotărât, am contactat un prieten care are o asociație de voluntari, Mihai Lupu, e un om care a construit școli în Nepal. Eu l-am văzut în ziar și pur și simplu l-am sunat. El mi-a spus că îmi trebuie bani pentru biletul de avion, că e foarte scump. Și după ce am vândut toate lucrurile am făcut rost de 1400 de euro.
În noaptea aceea am sunat-o pe Brândușa Bălan, o bună prietenă, care locuia împreună cu Anca Munteanu, care îmi era profesoară. Am sunat-o pentru că îmi era cea mai apropiată și i-am spus că vreau să plec. ”Ești nebun, mă ia cu inima! Cum să te duci?”

I-am spus că trebuie să mă duc, e viața mea și trebuie să mă lupt cu mine. I-a spus Ancăi, care și-a sunat un văr și mi-a spus că îmi plătește el biletul de avion. Cu banii mei am cumpărat pansamente și ajutoare. Spitalele din Nepal sunt incredibil de sărace. Am stat o luna și trei săptămâni. Am lucrat cu o asociație și am distribuit medicamente prin sate, apoi am mers în zonele grav afectate și luam oamenii și îi transportam la spital .
Împreună cu o echipă de medici am învățat voluntariat cu adevărat. Plantări, amputari, operații pe viu. Am văzut multe. Am resuscitat pacienți, am învățat să intubez (..) A doua oară când m-am dus în Nepal, am transportat aparatură medicală, am renovat săli de operație, am reamanajat încăperi. Și a treia oară când am fost, am reușit să facem o clinică stomatologică cu sala de așteptare, aparatură, scaun stomatologic. Toate cu bani donați de oameni. Când m-am întors din Nepal, am făcut actele pentru asociația mea.

Scaunul stomatologic pentru clinica dentară

VR: Cum arată o zi din viață oamenilor din Nepal?

Ionuț Ursu: În Nepal era disperarea foarte mare, sărăcia la fel. Mureau cu zile în spitale, dar se ajutau între ei. Dormeau pe pământ, aveau papuci din scoarță de copac, niște condiții inumane. Atunci mi-am zis: doamne, ce mândru că sunt român și că am trăit în țara asta. Noi chiar avem tot ce trebuie. Mă trezeam dimineață la 6, mergeam pe o căldură înfiorătoare, impreună cu doctorii, împărțeam medicamente. Viața trebuie trăită. Nu poți să stai să te relaxezi toată ziua.


VR: Care a fost lucrul care te-a marcat cel mai tare din toate expedițiile tale?

Iont Ursu: Neputința oamenilor. Când se stingeau în spitale. În Irak a fost cel mai rău, dar și în Nepal. De fapt, nu pot fi comparate. Mureau copiii în Nepal în spitale pentru că nu aveau bani de operații și de medicamente. Am văzut gropi comune, cimitire de copii.

Ionuț și unul dintre copiii care au nevoie de tratament din Irak

VR: Ai fost cu voluntarii în taberele de refugiați din Grecia, asta în timp ce în România se vorbea despre cotele de refugiați și din ce în ce mai mulți oameni erau împotriva ideii. Cum sunt oamenii aceia?

Ionuț Ursu: Un refugiat nu e periculos, ci mai degrabă noi am deveni periculoși pentru ei. Sunt doctori refugiați, psihologi, bucătari, croitori, constructori, profesori. Am aflat multe povești despre ororile ISIS. Oamenii aceștia te primeau cu o iubire incredibilă în cortul lor. Singura bogăție a lor erau copiii și ceaiul. Au venit cu ceai din Siria. Mi-au povestit mulți sirieni ce a fost în Alep, erau spânzurați și decapitați oameni. Ei sunt cei care au învățat că oriunde ai fugi în lumea asta trebuie să faci ceva. Nu poți doar să îți plângi de milă. O firmă ne-a donat un transport cu un tir și le-am dus aeroterme. Le-am luat haine, papuci, geci, 80% din produse erau noi. Am dus aparatură medicală și corturi medicale. Doctorii pansau cu cârpe și cearceafuri.


VR: Le-ai povestit despre tine, despre țara ta?

Ionuț Ursu: Da, le-am spus despre România, că e o țară frumoasă. Vor să vină aici. Le-am spus și despre faptul că nu suntem foarte deschiși cu privire la refugiați, pentru că trebuie să le spui adevărul.

VR: Care e visul tău?

Să construiesc un spital regional în zona Moldovei. E visul meu. Vorbesc despre asta de ceva timp cu trei americani. Și ei îmi spun că trebuie să vin să îmi impun proiectul și să nu renunț la visul meu. Și mai vreau să fac Medicina. Acum fac cursuri de engeleză și mă specializez în Managementul Dezastrelor, un master în cadrul facultății de Georgrafie, Universitatea București. Și nu o să renunț la visul meu!

VR: Ce te motivează să le faci pe toate zi de zi?

Ionuț Ursu: Pur și simplu o simt. Nu o fac să vadă alții. Așa simt eu să trăiesc.

VR: Tu mergi în vacanțe?

Ionuț Ursu: Acum în vacanță merg și duc pachete la copii. Construiesc o rețea mondială a voluntarilor și să fac un program pentru situații de urgență în caz de criză. Sunt multe în capul meu , dar măcar 5% dacă reușesc să le fac e bine.

 

A plecat zâmbind. În timpul interviului, l-a sunat un prieten. A fost anunțat că managerul unui restaurant din București a acceptat să încheie un contract prin care se angaja să livreze ceai și o masă caldă oamenilor străzii din Capitală. Un proiect pe care l-a început în urmă cu trei ani. Se pregătea să meargă, a doua zi de dimineață, la Piatra Neamț, acolo unde va duce copiilor din centre de plasament șosete, căciucli si dulciuri.  În timp ce majoritatea oamenilor fac fapte bune doar de sărbători, Ionuț o face cu normă întreagă. Scopul: să ajute pe oricine, oricând are nevoie.  Și prin asta, să schimbe, zâmbet cu zâmbet, o lume mult prea împovărată de traiul zilnic.

27 recommended
comments icon 0 comments
2001 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Lupescu Anca