Jean-Lorin Sterian, despre teatrul din sufragerie: Experiența poate fi la fel de puternică ca într-o sală de Național

- - 40- 1073 vizualizari


Jean-Lorin Sterian – performer, scriitor și regizor – obișnuiește să umple sufragerii cu oameni care consumă cultură. Acum nouă ani, a chemat la el acasă niște artiști de la Centrul Național al Dansului și niște oameni care să-i vadă.

Celor de față le-a cam plăcut, așa că au repetat experiența. „Și am tot repetat-o pentru foarte mult timp”, spune acum Sterian. La un moment dat, când Sterian a obosit să tot facă chestii în propria sufragerie și au apărut destui spectatori care și-au deschis apartamentele pentru artă, a extins proiectul. Din 2014, evenimentele sunt reunite în cadrul HomeFest, festival de teatru, lectură, muzică și performance. Cea mai recentă ediție s-a ținut între 20 și 28 octombrie. Unul dintre highlight-urile personale ale lui Sterian a fost sesiunea de reading & talk & video music cu scriitorul indian Chandrahaz Choudhury, care a prezentat un fel de istorie a Bombay-ului prin videoclipuri muzicale din anii ‘60 până acum.

Dincolo de experiența artistică, festivalul e o formă de investigare a locuirii. De exemplu, întotdeauna gazda face regulile, cele legate de descălțatul la ușă. „Pentru mine e foarte important să văd negocierile astea între spațiul privat și cel public”, explică Sterian, curatorul HomeFest. Totul se întâmplă o singură dată pe an, e un soi de carnaval în care toate regulile casei sunt încălcate printr-o invazie de străini, de artiști care fac niște lucruri ce nu se întâmplă în mod normal în sufrageria aia. „Și asta îmi place foarte mult: să schimbi regulile casei pentru ceea ce-mi propun ca întreg performance social.”

În timpul spectacolelor, încearcă să se așeze într-o poziție din care să-i vadă mai degrabă pe spectatori decât scena, ori, dacă se poate, să aibă acces la amândouă. E foarte important pentru Sterian să vadă fețele oamenilor, ce reflectă experiența la care iau parte.

Chiar încerc să mă pun în sufragerie într-o poziție în care pot să mă uit mai mult la spectatori decât la scenă, sau să le am pe amândouă. E foarte important să mă uit la fețele oamenilor, care într-adevăr reflectă experiența. Tot ce se-ntâmplă se-ntâmplă o singură dată pe an, e ca un fel de carnaval în care toate regulile casei sunt încălcate prin invazia asta de străini, de artiști care fac niște lucruri care în mod normal nu se întâmplă în sufrageria aia. Și asta îmi place foarte mult: să schimbi regulile casei pentru ceea ce-mi propun ca întreg performance social. Dar nu-mi dau seama dacă, odată terminat evenimentul, asta duce într-adevăr la niște schimbări. Există niște fani ai festivalului, oameni care vin în fiecare an. Există niște gazde loiale ale festivalului, care se bucură când facem an de an. Încă nu am investigat urmările, nu știu dacă ele există sau nu.

Pentru artist, experiența dintr-o sufragerie plină cu 20 de oameni poate fi la fel de puternică ca într-o sală de Național, spune el: „Poate chiar mai puternică: n-ai unde să te ascunzi, ești foarte expus, ca artist. Iar cei buni folosesc acest lucru. La fel de bine poți să îi transformi pe spectatori, să le transmiți ce ai de transmis fără shortcuturi”. Nu mai există barierele pe care le dă scena, construită cumva și ca să protejeze artistul de spectatori. Iar orice ezitare, de orice intensitate, e resimțită altfel. Un artist bun va folosi însă mereu fragilitatea asta.

R.: De ce ai simțit nevoia de o asemenea experiență?

Jean-Lorin Sterian: Genul ăsta de inițiative apar din întâmplare. În 2008 am chemat niște artiști la mine acasă, am chemat niște oameni care i-au văzut făcând lucruri în seara respectivă. Erau dansatori de la Centrul Dansului, cu un performance. A fost o seară foarte reușită, așa că m-am gândit că pot să repet experiența. Și am tot repetat-o pentru foarte mult timp, adică vreo șase-șapte ani.

La un moment dat, când obosisem să tot fac lucruri la mine acasă, și pentru că mulți spectatori au zis: „Băi, de ce nu faci și la mine chestia asta?„, am extins și am făcut un fel de campanie care s-a numit „Joacă cu casa deschisă”. Am avut bani de la AFCN și m-am dus cu piese în alte cinci-șase apartamente, în cursul anului.

R.: Mi se pare cu atât mai interesant, cu cât noi avem cultura asta a descălțatului la ușă. Cum i-au făcut să se deschidă?

Cei mai mulți au avut experiența asta la mine sau în alte case. Au văzut cum e și și-au asumat același lucru. Întotdeauna gazda face regulile, legate de descălțat, de exemplu. Dacă într-o casă le spunem oamenilor să se descalțe, ei se descalță. Dacă nu, nu. Pentru mine e foarte important să văd negocierile astea între spațiul privat, care pentru o scurtă perioadă se transformă în spațiu public. Și astea sunt foarte diferite de la casă la casă, de la oraș la oraș. Mă interesează aspectul social a ceea ce se întâmplă.

Deci, dincolo de un festival de teatru, e și un studiu antropologic, cumva.

Da. Eu chiar am terminat antropologie și folosesc acest background. E o combinație, dar într-adevăr: investighez prin metode artistice locuirea.

Spune-mi câteva lucruri despre ediția de anul ăsta, un fel de highlighturi. Știu că au fost cam 14-15 spectacole.

Cam așa, da. Încă mă refac după zilele festivalului.

Deci n-ai apucat încă să faci un bilanț.

Nu prea fac, oricum. Cred că e atât de intens când se întâmplă, încât pe urmă am nevoie de ceva timp să-l digerez. Dar ca line-up reflectă foarte mult interesele mele, care sunt extrem de diverse: de la muzică la lecture-uri cu teme semi-antropologice, dacă pot să zic așa, piese de teatru, performance art, instalații. Sunt interesat în egală măsură de toate. Mă bucur că reușesc să aduc oameni pe care i-am cunoscut în străinătate, cum a fost un scriitor indian, care ne-a citit din romanul său, după care ne-a prezentat un fel de istorie a Bombay-ului prin videoclipuri muzicale din anii ’60 până acum: cum s-au schimbat muzicile, dansurile, decorurile. Asta m-a bucurat mult și pe plan uman, pentru că e un tip foarte mișto pe care credeam că nu-l mai văd.

Urmărești și transformarea spectatorului din momentul în care intră pe ușă până se termină experiența?

Chiar încerc să mă pun în sufragerie într-o poziție în care pot să mă uit mai mult la spectatori decât la scenă, sau să le am pe amândouă. E foarte important să mă uit la fețele oamenilor, care într-adevăr reflectă experiența. Tot ce se-ntâmplă se-ntâmplă o singură dată pe an, e ca un fel de carnaval în care toate regulile casei sunt încălcate prin invazia asta de străini, de artiști care fac niște lucruri care în mod normal nu se întâmplă în sufrageria aia. Și asta îmi place foarte mult: să schimbi regulile casei pentru ceea ce-mi propun ca întreg performance social. Dar nu-mi dau seama dacă, odată terminat evenimentul, asta duce într-adevăr la niște schimbări. Există niște fani ai festivalului, oameni care vin în fiecare an. Există niște gazde loiale ale festivalului, care se bucură când facem an de an. Încă nu am investigat urmările, nu știu dacă ele există sau nu.

Ce-ți spun artiștii? Ca simplu spectator, ai impresia că un actor vrea mereu o sală plină. E interesant felul în care văd ei experiența asta. Ce ți-au spus despre asta?

E o experiență foarte puternică și foarte diferită, în mod clar. Nu mai există barierele pe care le dă scena, care-i construită cumva să protejeze artistul de spectatori. Și orice ezitare, de orice intensitate, e resimțită altfel. Mă bucură să aud de fiecare dată dacă a fost altceva decât ce fac ei în mod normal. Și e inevitabil. Asta cu „sutele de oameni” e ca la trupele muzicale, care trebuie să aibă stadioane ca să pășească glorios. Experiența dintr-o sufragerie plină cu 20 de oameni e la fel de puternică ca într-o sală de Național, cred. Poate chiar mai puternică: n-ai unde să te ascunzi, ești foarte expus, ca artist. Iar cei buni folosesc acest lucru. La fel de bine poți să îi transformi pe spectatori, să le transmiți ce ai de transmis fără shortcuturi.

În ce a constat sprijinul Fundației Comunitare București?

Am lucrat la prima ediție, când făceam tranziția de la câteva apartamente la un festival. Ei gestionau un call de proiecte comunitare cu bani de la Mega Image. Am aplicat și am luat și banii obținuți au fost importanți pentru prima ediție a festivalului. Am făcut cu bani de la ei și cu un croswdfunding. După aceea am rămas cu AFCN-ul.

CITAT: „Tot ce se-ntâmplă se-ntâmplă o singură dată pe an, e ca un fel de carnaval în care toate regulile casei sunt încălcate prin invazia asta de străini, de artiști care fac niște lucruri care în mod normal nu se întâmplă în sufrageria aia.” Jean-Lorin Sterian, performer

Fotografii: https://lorgean.wordpress.com

40 recommended
comments icon 0 comments
1073 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de


Bookmark?Remove?

„Dizabilitate” e doar un cuvânt dus de apă

-

Joia e ziua pentru înot. Deși Dragoș (20 de ani) are o formă de autism care nu-i permite să vorbească, iar nerăbdarea lui se arată în gesturi. Până să se facă ora pentru antrenament, așteaptă ca pe ace pe marginea bazinului. Sunt patru ani de când Dragoș parti... Mai mult »

Bookmark?Remove?

Corina Murafa, o tânără care a rămas pentru a schimba România

-

Pentru a descrie „fișa postului” Corinei Murafa, limba română trebuie să găsească un echivalent potrivit pentru cuvântul „changemaker” din engleză. Mot-a-mot, ar însemna „producător de schimbări”. Și-a dorit să devină politician, ambasador, a dar a virat spre ... Mai mult »

Ne dorim să rămâneți alături de noi în continuare!

Echipa Viitorulromaniei are nevoie de acordul dumneavoastra in conformitate cu noile reglementari privind Protectia Datelor (GDPR).
Partenerii nostri folosesc tehnologii precum cookie-uri pe site-ul nostru pentru a ajunge mai usor la voi cu anunturi publicitare personalizate.
Prin acceptarea acestora va bucurați de continut, ne ajutati sa menținem site-ul gratuit si sa ne continuam demersul jurnalistic.

Iti multumim pentru acceptul tau !