Oana Răsuceanu, coregrafă, scenaristă și mentor pentru liceenii pasionați de dans

- 5- 902 vizualizari


Cu studii în scenaristică și critică de film plus un master de artă coregrafică la UNATC, dar și de comunicare și relații publice la SNSPA, Oana Răsuceanu s-a făcut remarcată printr-o serie de proiecte în zona teatrului și dansului, ca scenarist (dramaturg), regizor și coregraf.

Poate că deja ați văzut cel mai recent spectacol pe care îl semnează, Dorian, sau poate că știți Telefonul din colțul străzii (spectacol de teatru-dans după texte de Cristian Popescu, integrat în modulul educațional cu același titlu, implementat în 6 licee din București în 2015, cu sprijinul ArCub, parte din proiectul Ești București!). Sau poate că numele ei vă sună cunoscut mai degrabă din cinema, căci este co-scenaristă a unor filme precum Breaking News (2017), Alt Love Building (2014), Scurt/4: Istorii de inimă neagră sau Love Building (2013). Din 2009, Oana este membru-fondator și președinte al Asociației Culturale Control N și tot de atunci a început să deruleze, ca trainer, o serie de ateliere de dans contemporan și scenaristică, dedicate adolescenților. Un astfel de proiect a fost în această toamnă și Dance Yourself, atelierul de dans contemporan organizat de Asociația Culturală Control N și finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ. Implementat cu sprijinul Inspectoratului Școlar al Municipiului București (ISMB), workshopul adresat liceenilor s-a desfășurat în spații hip precum Linotip – Centru Coregrafic Independent, Centrul de Teatru Educațional Replika și Make a Point și s-a încheiat prin două spectacole inspirate din chiar zilele de atelier, cu coregrafii originale, semnat de cursanți și trainerul lor și prezentate în fața publicului pe 3 și 4 noiembrie, la Replika și Make a Point. Pornind de aici, am stat de vorbă cu Oana Răsuceanu despre dans contemporan, generația de mâine, rolul școlii, dar și despre România culturală și aplicarea adolescenților spre artă.

Foto: Adi Marineci

Dans, dans, dans…

Dragă Oana, îți propun să începem cu o scurtă prezentare. Cine ești tu și cum ți-ai descrie în câteva rânduri activitatea de până acum?

Sunt un om căruia îi place să se arunce cu totul în ceea ce face, până la capăt, oricât de departe ar fi acest capăt și oricât de mult(e) ar implica. Ca formare – am absolvit UNATC (scenaristică) și SNSPA (relații publice). Apoi am făcut un master în coregrafie. Cum-necum, am reușit să le mixez pe toate. Și încă fac asta. Se pare că nu mă plictisesc, din contră, îmi iau energia din jonglarea asta permanentă între scris – dans – regie – management cultural. Până în momentul ăsta, dacă mă uit în urmă, văd mai multe filme (scurte, lungi), câteva spectacole de teatru și de dans, multe proiecte culturale, workshopuri, festivaluri de film sau teatru. Și mă zăresc printre ele. Când mai veselă, când mai creativă, când mai explodată de deadline-uri și presiune constantă, când mai tristă, când mai mulțumită, când mai obosită. Mereu altfel. Asta e ce îmi place în primul rând.

Probabil cei mai mulți te asociază cu activitatea de scenarist. Tu cum te vezi ca scenarist?

În continuă căutare. De povești, în primul rând. Îmi place să cred că nu voi pierde și nu voi trece pe lângă acei oameni sau acele situații care se pot transforma și pe care le pot pune în sertarele „de lucru”, la care umblu de fiecare dată când scriu.

Și iată-te în acest an, implicată într-un nou proiect, adresat liceenilor: Dance Yourself…

Acum, în momentul în care facem interviul, prima ediție Dance Yourself tocmai s-a încheiat. Și pot spune, fără niciun fel de exagerare, că a fost unul dintre cele mai intense ateliere pe care le-am susținut până acum. Intens emoțional. Am cunoscut un grup de adolescente cu care, până la final, am devenit prietenă. Le cunosc poveștile, stările, fricile, modul prin care se raportează la cei pe care îi iubesc sau la cei pe care îi pierd. Totul în urma lucrului împreună, de-a lungul acestor 7 zile  de atelier. Am ajuns la ele prin dans. Iar ele s-au deschis numai și numai prin dans. A fost un proces de cercetare și dezvoltare personală extrem de onest. Performance-ul rezultat la finalul atelierului a reușit să surprindă asta și să o dea mai departe publicului care a venit să vadă ce ne-a ieșit, cu ce ne-am ocupat noi exact la Dance Yourself. Și cred că i-am surprins în cel mai frumos mod cu putință.

Care a fost, practic, rolul tău în Dance Yourself și în ce a constat marea provocare pentru tine de această dată?

Am conceput atelierul de la A la Z. Am fost trainer, dar și coordonator al proiectului. Cu alte cuvinte – nu l-am scăpat din ochi. Cea mai mare provocare a fost să ne asigurăm că vestea ajunge la cât mai mulți liceeni din București. Pentru că, sincer, nu știam la ce să mă aștept. Cât de mare sau de scăzut era interesul adolescenților pentru dans contemporan. Nu e deloc scăzut!

Chiar așa, de ce dans contemporan?

Dans contemporan, pentru că e o formă de a te exprima, de a te descoperi și de a afla cum sunt cei din jurul tău complet altfel decât formele de interacțiune zilnică, puse în practică de adolescenți și adulți deopotrivă. Am mizat pe faptul că îi va atrage. La final am avut surpriza de a auzi fiecare participantă în parte spunând că vrea să continue în zona asta… Le-am încurajat și sper să o facă.

Cum ajută un astfel de proiect un licean pasionat de dans?
Îl ajută să afle și mai multe despre propriul corp. Și, mai ales, despre modul în care gândul este cel care generează mișcări unice, mișcări care te caracterizează și pe care, poate, habar nu aveai că le-ai putea genera. Apoi, e un mod de a înțelege un pic mai multe despre fenomen, despre dansul contemporan și, în felul ăsta, decid dacă îi tentează sau nu, dacă vor continua să descopere oameni, ateliere, spectacole în zona asta, sau nu. Și, nu în ultimul rând, îi face să devină, pentru câteva ore, performeri. Iar asta îi ajută să afle și mai multe lucruri atât despre ei înșiși, cât și despre dans (fie el contemporan sau nu).

Foto: Adi Bulboaca

Privind spre oamenii viitorului

Pentru că vorbim despre un proiect adresat liceenilor, cum vezi școala românească de acum?

Zbuciumată. Trecută prin tot soiul de cutremure, unele mai ușoare, altele mai zdravene. Dar niciunul care să o pună la pământ și să înceapă un proces de reconstruire. Un proces care, pe alocuri, e necesar.

Cât de mult ți se pare că a evoluat segmentul artistic și cultural în ultimii ani în România și cum l-ai descrie dacă ar fi să compari ce se întâmplă la noi cu ce se întâmplă în țările mai avansate cultural? Suntem pe drumul cel bun? Ce se așteaptă de la generațiile următoare?

Sunt așteptări mari de la generațiile următoare. Însă până acolo și până a pune pe umerii lor schimbarea, evoluția, e bine să ne uităm în jur și să fim cât se poate de activi în prezent. Uitându-mă la oamenii din jurul meu simt asta. Simt că ne luptăm pentru mai bun, mai bine. Însă există și momentele alea în care ne luăm câte-o găleată de apă rece în față, ne dezmeticim și ne  conștientizăm bula în care trăim zi de zi. Și atunci facem pasul în afara ei. Și încercăm prin toate proiectele artistice create să ajungem la cât mai mulți oameni din afara bulei  noastre. Câteodată simțim că reușim. Câteodată ne simțim fără energie pentru mai departe. Și uite că atunci când energia e pe zero apare câte-un proiect de tipul Dance Yourself, care îți dă un megabrânci și te face să vrei să pui umărul la șansa de mai bine a prezentului și viitorului mai ales.

Au tinerii de acum interesați de artă, de orice fel ar fi aceasta, mai multe oportunități în România decât generația ta? Profită suficient de mult?

Sigur că au mai multe oportunități. Ar fi fost chiar ciudat sau grav să nu fie așa. Tipul ăsta de workshop precum Dance Yourself este genul de lipsă de pe vremea când eu aveam 15-16 ani. Chiar dacă și atunci făceam ce făceam și ne agățam de tot soiul de oameni sau moduri de a afla sau de a învăța mai multe (în zona asta, artistică, să-i zicem). La mine în liceu, la Gheorghe Lazăr în București, ne făcuserăm o trupă de teatru. Aveam repetiții zilnic, lucram până seara târziu, mergeam la festivaluri. Nu ne lăsam. Totul ținea și de o anumită baftă, să întâlnești oamenii care trebuie atunci când ai nevoie. În cazul nostru, Andi Vasluianu. Mentor, trainer, coordonator de trupă. Nu știu cum să îl numesc (râde). Cele mai frumoase amintiri le am de atunci. Dacă liceeni de azi nu știu să profite sau să se intereseze de ce li se poate oferi, e bine să ne străduim să ajungem noi la ei. Să îi facem să ne vadă și să facă pasul spre tipul ăsta de propuneri în sfera educației non-formale. Și cred că, după prima întâlnire, vor fi cu urechile ciulite și vor veni ei către noi.

Foto: Adi Marineci

Pentru că ești implicată în acest proiect care are și o latură educativă, de ce consideri că ar trebui să fie preocupat mai degrabă Ministerul Educației decât de manualele unice? Care crezi că ar trebui să fie prioritățile? Ai cumva impresia, privind ce se întâmplă, că ne întoarcem în timp?

Toate ONG-urile de tipul Control N (care au în plan acțiuni, proiecte, ateliere gândite și dedicate copiilor și tinerilor) privesc numai și numai înainte. Oricâte hopuri ai avea de trecut în procesul de implementare – legat de deschiderea mai mult sau mai puțin reală a instituțiilor, școlilor sau profesorilor și directorilor, care diferă de la caz la caz – nu te lași și încerci să schimbi lucrurile acolo unde găsești oamenii dornici să susțină tipul ăsta de proiecte educaționale. Și un lucru e clar – am întâlnit foarte mulți oameni din sistemul de învățământ care simt importanța susținerii tipului ăstuia de proiecte. Așadar, totul ține de un sprijin comun.

Din ce s-a finanțat proiectul Dance Yourself? Ați întâmpinat dificultăți pe partea financiară?

Dance Yourself este un un proiect cultural finanțat în cadrul Programului cultural „București Oraș participativ” de către Primăria Municipiului București prin Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti ARCUB. Cu alte cuvinte, am aplicat și am obținut finanțare. Ăsta este modul prin care reușim să punem în practică toate proiectele culturale, educaționale, artistice pe care le creează Control N. Aplicăm pentru diverse finanțări, în principal fonduri nerambursabile, și, în funcție de calitatea aplicației, obținem sau nu fondurile necesare pentru implementarea proiectelor. AFCN, CNC, ARCUB, Ministerul Culturii. Atunci când se lansează call-ul de proiecte, Control N este prezent. Musai. Altfel nu reușim să ducem la bun sfârșit tot ce ne propunem.

Ce te inspiră în preocupările tale artistice?

Oamenii pe care îi întâlnesc. Și poveștile lor. 

Te-ai gândit vreodată sau te gândești să părăsești România? De ce?

Da. Din păcate. Am avut imboldul ăsta extrem de puternic la începutul anului. De fiecare dată când simt că mă sufoc și că nu mai am energie pentru mai departe, trag aer în piept și mă sprijin de cei din jurul meu, alături de care încerc să facem lucruri necesare. Dacă aș pleca, m-aș uita mereu înapoi. Și m-aș gândi permanent cum ar fi fost să nu plec. Și atunci ajung rapid la concluzia că mai bine rămân și fac tot ce pot să fie (mai) bine.

CITAT: „Sunt un om căruia îi place să se arunce cu totul în ceea ce face, până la capăt, oricât de departe ar fi acest capăt și oricât de multe ar implica.” Oana Răsuceanu, coregrafă, scenaristă

5 recommended
comments icon 0 comments
902 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan


Bookmark?Remove?

Ilie Dumitrescu Jr., rebelul din filme

-

Rulează în aceste zile în cinematografe „Un pas în urma serafimilor”, un film în regia lui Daniel Sandu, a cărui acțiune se desfășoară într-un seminar teologic, precum cel din amintirile regizorului (care a studiat cândva într-un astfel de seminar), populat de... Mai mult »