Monica Reu, primul trainer român de comunicare nonviolentă

- 6- 289 vizualizari


De aproape 13 ani, o femeie îi învață pe români (părinți, educatori, copii, manageri, angajați sau soți/soții) cum să comunice nonviolent, astfel încât să-și facă viața mai ușoară, într-o țară unde nevoia este mare.

Suntem un popor care nu a învățat să-și recunoască, exprime și gestioneze sănătos emoțiile și nevoile, iar lucrul ăsta poate duce la acțiuni violente”, spune Monica Reu, primul trainer român de comunicare nonviolentă și fondatorul Asociației cu același nume. Au fost până acum câteva mii de oameni care au primit de la ea câte o pereche nouă de ochelari prin care să privească lumea și pe ei înșiși. Adică să renunțe la prejudecăți, să-și asculte emoțiile și nevoile și să fie empatici. Și abia apoi să deschidă gura sau să acționeze. Iar rezultatele cele mai vizibile sunt în relația părinte-copil, acolo unde motivația e mare.

Monica Reu este unul dintre norocoșii care au învățat metoda direct de la fondatorul comunicării nonviolente – psihologul Marshall Rosenberg, cel care a spus că ”violența este o expresie tragică a unor nevoi neîmplinite”. Între timp, Monica a devenit și Solution Focus coach, dar are și formări în educație Montessori și este facilitator al World Peace Game, jocul păcii mondiale conceput de profesorul John Hunter. Trainerul român crede că neîmplinirea nevoii de siguranță este principala sursă de scurtcircuitare a comunicării dintre oameni acum, pe lângă timpul redus de conectare cu ceilalți, prejudecățile și lipsa limbajului emotiilor. Iar șansa noastră sunt copiii noștri crescuți cu empatie și compasiune, care ”pot salva lumea asta pe care noi și generațiile dinaintea noastră am chinuit-o atât și am adus-o într-o stare atât de dezastruoasă”.

Cum ai descoperit comunicarea nonviolentă și de ce ai simțit nevoia să o aduci și în România, printr-un centru dedicat acestei metode? Suntem o nație violentă, daca ne gândim la istoria românilor, inclusiv cea recentă – Revoluție, mineriadă etc?

Am descoperit comunicarea nonviolentă (CNV) prin intermediul unui trainer francez care a venit să faciliteze un team building Cosmopolitan în anul 2002. Am știut atunci că am descoperit ceva ce avea să îmi transforme modul în care mă privesc pe mine, pe cei din jurul meu și relațiile dintre oameni. M-am ocupat apoi de traducerea cărții de căpătâi a lui Marshall Rosenberg, am început să plec din țară la cursuri, să invit traineri în România. În anul 2006 l-am invitat pe Marshall însuși și a venit să susțină aici două workshopuri care mi-au rămas adânc întipărite în suflet. Mi-a fost clar că asta vreau să fac de atunci înainte, să ajut oamenii să construiască relații de calitate, lucru despre care nu ne-a învățat nimeni nimic. În 2007, am înființat Asociația pentru Comunicare Nonviolentă pentru a-mi facilita munca și în speranța că într-o zi nu voi mai fi singură, ci vom fi o comunitate. Iar astăzi suntem.

Monica Reu cu Marshall Rosenberg

Legat de cea de-a doua întrebare, aș zice că suntem un popor care nu a învățat să-și recunoască, exprime și gestioneze sănătos emoțiile și nevoile, iar lucrul ăsta poate duce la acțiuni violente. Un lucru pe care Marshall îl tot repeta la cursurile lui și care mi-a rămas adânc în conștiință este acela că violența este o expresie tragică a unor nevoi neîmplinite. Putem recunoaște asta în noi înșine, faptul că avem tendința de a fi mai agresivi cu ceilalți când suntem noi într-un dezechilibru interior.

Cum arăta România ta în anul în care ai început să ții primele workshop-uri de comunicare nonviolentă? Și cum arată acum, la aproape 13 ani de atunci?

Să știi că m-am gândit și eu la asta recent, la câte s-au schimbat de când am început. Pe atunci, nimeni nu știa nimic despre CNV, chiar și venirea lui Rosenberg a trecut aproape neobservată. Aș zice că totul s-a schimbat când am început să susțin cursurile pentru părinți, printre primele programe dedicate relației adult-copil din țară. Este una dintre relațiile cele mai valoroase din viața fiecăruia dintre noi, iar efectele Comunicării Nonviolente sunt aici imediate. Am început să primesc tot mai multe feedback-uri despre schimbările pozitive pe care comunicarea nonviolentă le aducea în viețile cursanților mei. Unii dintre acești părinți lucrau în corporații și așa cred că am pătruns cu trainigurile în companii. Iar multe școli au început să se arate interesate să aplice comunicarea nonviolentă la nivel de echipă educațională și în relaționarea cu elevii. A fost un proces lent, uneori anevoios, însă azi văd tot mai mulți oameni conștienți că pot schimba ceva în bine în relațiile cu cei dragi dacă își însușesc principiile asertivității și empatiei.

De ce comunicăm de cele mai multe ori pe baza unei judecăți ori interpretări proprii?

Pentru că așa am fost educați, pentru că așa s-a comunicat cu noi în anii formării noastre. Dacă facem un exercițiu scurt de conectare cu sine, putem simți legătura dintre judecățile noastre și o stare de tensiune și rigiditate în tot corpul. Și astfel devine limpede că nu ne servesc, așa că hai să nu zăbovim aici și să facem ceva cu ele, dacă tot au apărut.

Iată ce putem face cu judecățile, în baza principiilor comunicării nonviolente:

  1. Judecățile mele: Trăim într-o lume mereu pe fuga, in care se vorbeste din ce in ce mai mult despre robotizare, iar a fi puternic echivaleaza cu a-ti ascunde emotiile si a te gandi mai mult la propria persoana decat la ceilalti.

Aceste judecăți au apărut în mintea mea fără a fi invitate, însă le pot folosi pentru a ajunge la ceva mult mai valoros, mai conectat la viață și mai pozitiv. Comunicarea Nonviolentă ne îndrumă să ne uităm la emoțiile și la nevoile noastre, după care să găsim strategii de împlinire a nevoilor respective.

  1. Cum mă simt: îngrijorată, speriată
  2. Care sunt nevoile mele: speranță că omenirea va supraviețui, conectare cu cei dragi mie, încredere că oamenii nu vor uita ce e important, compasiune, empatie…
  3. Ce pot face acum: pot eu să încetinesc ritmul și să fiu mai atentă la cei din jurul meu – așa voi face parte din soluție; pot să mă alătur unui grup de discuții și atitudine care caută să-i ajute pe tineri să conștientizeze capcanele tehnologiei etc.

Care ar fi, să zicem, 5 mecanisme prin care putem evita asta și să reușim să urmăm pașii, simpli pe hârtie, pe care îi prevede metoda comunicării nonviolente?

Scopul principal nu este să nu mai am judecăți, ci să le procesez pentru a ajunge la esență. Iar dacă fac asta de suficiente ori, dacă devine o practică pentru mine, voi vedea că, pe măsură ce sunt mai conectat cu emoțiile și nevoile mele, și judecățile mele se domolesc.

  1. Acceptă-ți judecățile.
  2. Dacă poți, transformă-le în observații obiective. Ex. judecată: Matei e delăsător. Ex. observație obiectivă: Matei a făcut două exerciții din patru la temă.
  3. Respiră și intră în contact cu corpul tău. Cum te simți?
  4. Către ce nevoi împlinite din tine te direcționează aceste judecăți?
  5. Ce poți face acum pentru a fi o influență benefică în situația asta? 

Ai ținut traininguri atât părinților, cât și angajaților din diferite instituții (companii, ONG-uri etc), profesorilor, dar și individual. Unde poate îmbunătăți relațiile și unde ai observat, din workshop-urile tale, că această metodă de comunicare dă cele mai bune rezultate?

Oriunde există o ființă umană care își dorește să îmbunătățească o relație sau să construiască o relație de calitate cu sine sau cu altcineva Comunicarea Nonviolentă ajută.

Cu cât intenția de conectare cu celălalt este mai puternică, cu atât efectul este mai rapid. Din punctul acesta de vedere, cred că cel mai profund impact îl are în relația dintre părinți și copii, o relație atât de importantă, în care motivația de a învăța și de a aplica este foarte mare. Însă CNV schimbă atmosfera în bine oriunde este introdusă.

Care sunt principalele probleme sau dificultăți identificate de tine, care ne împiedică să comunicăm eficient?

Am identificat trei de-a lungul anilor:

  1. Timpul limitat pentru conectare. Când ne grăbim, șansele de a comunica conștient și de a ne alege bine cuvintele sunt mult reduse. De asemenea, scade și disponibilitatea de a asculta.
  2. Mijloacele neproductive de a comunica, tiparele de limbaj și de gândire care adesea de îndepărtează de ceilalți: judecăți, interpretări, amenințări, învinuiri, acuze… Tot ele ne împiedică să și fim prezenți, ancorați în aici și acum.
  3. Lipsa unui vocabular de emoții și nevoi, care ne poate ajuta să vorbim despre noi înșine fără să lovim în ceilalți, să ne respectăm principiile și valorile, fără să le desconsiderăm pe ale celorlalți.

Am văzut că ai ținut workshop-uri în școli și în grădinițe private, în special. Cum este intervenția acolo și cât de necesară ar fi, pe de altă parte, în învățământul de stat?

Eu mă adresez în primul rând cadrelor didactice, ajutându-le prin Comunicare Nonviolentă să își identifice întâi propriile nevoi și să practice o grijă față de sine sănătoasă. Educația este o muncă de dăruire, daca tu ai rezervoarele goale, nu ai de unde să dai. Apoi, le mai ajut să își identifice valorile și nevoile educaționale și să le comunice copiilor într-un mod în care aceștia să le și primească. După care vine partea cea mai importantă, a înțelege universul interior al copilului și ce încearcă el să transmită de fapt prin anumite comportamente sau cuvinte. Empatia sau ascultarea profundă practicate de dascăl schimbă radical mediul din clasă. Am avut ocazia să lucrez și cu copiii, oferindu-le elemente de bază de relaționare de calitate prin jocuri și materiale pe care le-am dezvoltat în timp. Văd acest demers vital în învățământul de stat, unde numărul de copii este mult mai mare, unde bullying-ul este un fenomen atât de prezent, iar cadrele didactice ori nu intervin în situații de tensiune, ori intervin într-un mod care nu ajută pe termen lung. 

Crezi că părinții educați în spiritul acestei comunicări nonviolente și al iubirii necondiționate a copilului (am văzut că ai tradus cartea lui Alfie Kohn și susții metoda lui) ar putea să crească o nouă generație de copii, care să aibă de mici acest „arsenal” și să se rupă astfel cercul vicios?

Realitatea este că toți părinții își iubesc copiii necondiționat. Așa suntem noi construiți. Eu nu aș avea cum să educ pe cineva să își iubească copilul necondiționat, însă ceea ce încerc să fac este să îi ajut pe părinți să și transmită iubirea într-un mod în care copilul să o perceapă ca fiind necondiționată.

Nu înseamnă că sunt de acord cu tot ce face copilul meu, nicidecum. Înseamnă doar că voi pune conectarea cu el înainte de corectare. Când sunt conectată cu copilul meu, el poate să îmi vadă intenția de a-l ajuta și de a-i fi alături în orice situație. Un părinte care trăiește Comunicarea Nonviolentă este conștient de emoțiile lui, de nevoile și valorile lui, dar are și abilitatea de a-și privi copilul cu empatie, dincolo de acțiuni, conectându-se la emoțiile și la nevoile acelui copil, și construiește mult prin colaborare autentică, făcând loc și copilului în demersul educațional.

Monica Reu si fiica Emma

Care ar fi diferența dintre noi, cum am fost crescuți, și generațiile actuale de copii, ai căror părinți au aplicat principiile comunicării nonviolente?

Diferența dintre noi și copiii crescuți în spiritul comunicării nonviolente este enormă. Am început cursurile pentru părinți acum 8 ani, așa că văd astăzi rezultatele. Copiii care au avut parte de un mediu empatic acasă știu să își identifice și să își exprime trăirile cu o claritate uimitoare și identifică rapid momentele în care tu, părintele, nu îți trăiești propriile valori. Iar în felul ăsta te ajută să devii mai bun. Îți dau un exemplu. Am învățat-o pe Emma, fetița mea, că cele mai valoroase acțiuni sunt cele ce pornesc din motivații interioare, cărora le vezi sensul, sau îți aduc bucurie ție sau altcuiva, și nicidecum cele izvorâte din energia obligativității. Am ținut un frumos discurs povestindu-i cum nu vreau să facă ceva pentru că trebuie, ci vreau să facă pentru că înțelege valoarea acelui lucru și alege să întreprindă acea acțiune. Două zile mai târziu, eram în parc și mă trezesc spunându-i că trebuie să plecăm spre casă pentru că vine un curier cu un pachet. Imediat m-a întrebat: Mama, nu ai spus tu că nu trebuie nimic? Zi-mi mai bine care este valoarea pe care o are asta pentru tine. Sufletul meu s-a făcut atunci mare de tot, căci mi-am dat seama cât de multe învăț și eu de la ea, învăț în primul rând să îmi trăiesc valorile, să acționez în baza lor și astfel să fiu un exemplu bun pentru ea.

Cred în copiii noștri. Cred că dacă suficienți adulți au grijă să ofere copiilor un start în viață scăldat în compasiune și empatie, ei pot salva lumea asta pe care noi și generațiile dinaintea noastră am chinuit-o atât și am adus-o într-o stare atât de dezastruoasă.

Care crezi ca sunt cele mai des întâlnite nevoi umane neîmplinite, din cauza cărora comunicarea se scurtcircuitează, reacționam agresiv și nu putem fi empatici?

Dacă mă uit la ce se întâmplă în lume astăzi, îmi dau seama că nevoia esențială care dă naștere la conflict și suferință atunci când este neîmplinită este nevoia de siguranță. Când te simți vulnerabil și nu e nimeni care să te asculte sau să te înțeleagă, ai tendința să lovești și lovitul ăsta poate lua orice formă, de la un cuvânt la o bombă. Iar de aici decurg și altele… iubire, grijă de sine, empatie, respect, apreciere. Când rezervoarele metaforice care le corespund sunt goale, avem mai puțină disponibilitate față de ceilalți.

Spui că “trebuie” este un cuvânt care ar fi bine să dispară din comunicare. De ce?

Pentru că, de cele mai multe ori, răpește din bucuria de a face o acțiune când mi-l spun mie și trezește animozitate când îl spun altcuiva. Cuvântul ”Trebuie” lovește într-o nevoie esențială a ființei umane, nevoia de autonomie, de a alege. Mult mai benefic mi se pare să înțelegem sensul unei acțiuni și să alegem să o întreprindem în consecință. Cred sincer că a-l scoate pe trebuie din vocabular și din conștiință ne poate îmbunătăți calitatea vieții.

Ca să fie mai clar, îți dau un exemplu de transformare: Trebuie să mă trezesc în fiecare zi la ora 6. Versus: Aleg să mă trezesc la ora 6 pentru că asta îmi permite să îmi beau în liniște cafeaua și să stau de vorbă cu soțul meu înainte să se trezească copiii. Dacă îmi tot repet prima varianta, am tendința să mă identific mai mult cu obligativitatea acțiunii și cu ce îmi lezează ea – odihna, poate. În cazul al doilea, mă conectez la ceea ce îmi aduce benefic și energia cu care fac asta este cu totul alta. Nu știu alții cum sunt, dar eu prefer a doua variantă în viața mea.

În ce proporție ai spune că aplici metoda în viața ta de zi cu zi? Cum se oglindește asta în relația personală cu soțul, cu fiica voastră, în viața profesională?

Pentru mine este o strădanie permanentă să trăiesc spiritul comunicării nonviolente în toate interacțiunile mele. Nu-mi iese tot timpul, însă dorința este întotdeauna acolo. (…) Când avem diferențe de opinie, de exemplu, – ceea ce da, ni se întâmplă și nouă adesea – caut să mă uit și la ce este important pentru mine, și la ce este important pentru ei, și caut să găsesc soluții care să fie acceptabile pentru ambele părți. În acești 15 ani de zile de când am intrat în contact cu CNV, nu cred că există aspect al vieții mele în care să nu fi pătruns. 

Monica Reu si familia

De ce ai numit-o pe fiica ta, Emma, „cel mai transformator program de dezvoltare personală”?

Am numit-o astfel pentru că este relația în care am învățat cele mai multe lucruri despre mine, despre limitările mele, despre cele pe care încă le mai am de rezolvat. Nimic nu îți arată mai eficient decât un copil acele locuri din tine la care mai ai de lucrat, care se cer șlefuite, răni nevindecate, credințe care nu îți servesc și multe altele.

Când Emma s-a născut, era iarnă, nămeți afară și, printr-o conjunctură, am avut patru zile în care am rămas doar eu cu ea. În orele acelea multe de solitudine, printre sesiuni de alăptat, schimbat scutece, legănat, cântat, am avut timp să reflectez la cine îmi doresc eu să fiu pentru omul acesta din fața mea. Mi-a devenit clar atunci că vreau să fiu persoana aceea cu care Emma să se simtă întotdeauna, dar întotdeauna în siguranță, pe care să o știe 100% din timp de partea ei, de care să nu se teamă niciodată. Mi-a devenit clar că vreau să fiu o sursă de împlinire a două nevoi ale ei: de siguranță și de iubire necondiționată. Că lucrurile se vor vedea așa sau nu mai târziu din perspectiva ei, nu știu, sper din tot sufletul, însă eu vreau să fac tot ce stă în puterea mea pentru asta.

Tot demersul meu parental se bazează pe principiul că eu nu cresc un copil, ci cresc un adult, așa că încerc să îi ofer și să îi încurajez acele abilități care cred că o vor ajuta să aibă o viață împlinită, cu sens și compasiune.

Ce loc are iubirea în această metodă?

Aș zice că este 100% iubire, pornind de la iubirea, compasiunea și empatia față de sine și aducând-o apoi, asumat și manifestat, în relațiile care contează. 

Cum s-a schimbat viața ta după ce ai descoperit-o?

S-a schimbat în primul rând relația mea cu mine, cu ajutorul Comunicării Nonviolente am reușit să procesez și să înlătur multe convingeri limitative despre mine însămi. Și apoi, intrând în contactul acesta cu nevoile mele profunde, am început să fac alegeri mai conștiente și mai benefice. Mi s-a schimbat viziunea despre conflicte. Am pornit în viață crezând că un conflict este o dinamică relațională din care unul iese învingător și celălalt învins. Azi cred că dacă nu ieșim amândoi bine din conflict, pierdem amândoi. Și am avut parte de multe conflicte în care, canalizându-mi energia nu pe a demonstra că am dreptate, ci către soluții, am descoperit că e posibil să rezolvăm diferendele benefic pentru toată lumea.

Cine este Monica? Cum te-ai descrie acum, la aproape 20 de ani de la jobul de editor la Prima TV, după 13 ani de la primele workshop-uri despre comunicare nonviolentă și după alți 7 ani de la nașterea, cum îi spui tu, a “celui mai transformator program de dezvoltare personală – fiica ta, Emma”?

Asta e întrebarea aia la care fiecare dintre noi cred ca își caută răspuns toată viața. Dacă mă uit dincolo de lucrurile pe care le fac și de rolurile pe care le joc în fiecare zi a vieții mele – mamă, soție, trainer, prietenă, fiică – , aș zice că sunt un om care se străduiește să își trăiască viața conștient și, pe cât posibil, ancorat în energia iubirii. Prin a trăi conștient înțeleg căutarea permanentă de a-mi pune acțiunile și mesajele în armonie cu valorile mele, a fi conectată la ce se întâmplă în interiorul meu și la ce se întâmplă în interiorul oamenilor de lângă mine, să mă gândesc la consecințele a ceea ce fac și spun. Iar când vorbesc despre ancorarea în energia iubirii, mă refer la faptul că de ceva ani mă străduiesc să îmi canalizez energia spre lucruri care îmi aduc bucurie mie sau celor din jurul meu. Cred că este mult mai benefic așa, mult mai în armonie cu Universul, dacă vrei.

CITAT: „Suntem un popor care nu a învățat să-și gestioneze sănătos emoțiile și nevoile”. Monica Reu, trainer comunicare nonviolentă

6 recommended
comments icon 0 comments
289 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Oana Craciun