Leacuri pentru singurătatea vârstnicilor României. Tinerii care se îngrijesc de bătrânii singuri

6- 10 vizualizari


România are 3,43 milioane de cetățeni cu vârste de peste 65 de ani, iar peste 20% dintre ei au nevoie de îngrijire la domiciliu. În realitate, doar 0,23% beneficiază de asemenea servicii, arată datele publicate acum doi ani la Conferinţa Naţională a Furnizorilor de Îngrijiri la Domiciliu. Mai mult de o treime dintre vârstnici se confruntă cu riscul de sărăcie și excluziune socială, de două ori mai mulți față de media Uniunii Europene.

Cu singurătatea le e mult mai greu să lupte decât cu sărăcia, spune Anca Iosub, directorul executiv al Asociației „Niciodată singur”. „Bătrânii din România au un instinct de supraviețuire incredibil: se descurcă cu foarte puțini bani. Dar la un moment dat nu mai au cu cine să se ajute, nu mai au o rețea de suport în familie care să contribuie și financiar. Mulți au plecat din România să muncească în străinătate. A devenit din ce în ce mai evident că trebuie să adresăm problema singurătății cel puțin la fel de serios ca sărăcia”, explică Iosub.

Un studiu realizat de GfK Fundaţia Principesa Margareta a României în 2015 a scos la iveală cifre alarmante: aproximativ 1,5 milioane de bătrâni, adică aproape jumătate, sunt afectați de singurătate. Simt că lumea din jur nu mai are nevoie de ei, că restul societății îi privește ca pe o povară.

Asociația Niciodată Singur încearcă să lege punți între generații. De câțiva ani, strâng voluntari care să-i viziteze periodic pe vârstnicii singuri acasă sau prin cămine, pentru a-i ajuta la cumpărături, treburi casnice sau pur și simplu pentru a petrece timp împreună. De asemenea, organizează șezători de împletit fulare, în cadrul cărora femeile în vârstă pot să-și arate priceperea, iar cei mai tineri pot învăța. Dincolo de munca în sine, o dată sau de două ori pe lună, participanții își petrec timpul la un ceai sau o limonadă și pot schimba o vorbă. „Pentru vârstnicii beneficiari care se pricep la tricotat și vor să facă asta, e o modalitate de a-i scoate din casă și de a-i aduce în niște spații confortabile pentru ei, în care să se întâlnească cu persoane de aceeași vârstă, cu voluntari și tineri. Pentru cei care nu sunt parte din asociație, e o modalitate de a vedea cum se pot implica. Îi învățăm că ce iese din mâna lor poate fi valoros. (…) Pentru tineri, e o modalitate de a învăța niște abilități: unii sunt chiar curioși să învețe, alții sunt atrași de ideea de șezătoare, de ocazia de a vorbi cu vârstnici.” În același timp, comunitatea vede că nu-i nimic anormal în a avea niște vârstnici strânși la o terasă sau într-o cafenea. E un proces educativ, rezumă Anca Iosub.

Când sunt gata, obiectele sunt vândute online sau în cadrul unor târguri de Crăciun, iar banii obținuți – nu foarte mulți – sunt folosiți pentru continuarea programului. Campania se numește Fularul de la Bunica” și a început la noi anul trecut, după un model folosit cu succes în Spania.  

Vârstnicii sunt mândri că pot ajuta și se bucură foarte tare când văd că fularul ieșit din mâinile lor chiar este purtat. În primăvară, o doamnă din București povestea că și-a văzut creația la televizor, la gâtul unui politician.

Reporter: Cum a apărut „Niciodată singur”?

Anca Iosub: Ca program în cadrul Fundației Principesa Margareta a României. Nu se numea așa la început, ci „Voluntari aproape de vârstnici”. Prin 2011, când am preluat programul, era primul an când începea să se adreseze bătrânilor singuri. Erau niște pachete de alimente la domiciliul vârstnicilor foarte greu deplasabili. Prin 2009-2010 s-a făcut schimbarea de direcție de la un program pentru bătrâni săraci spre unul pentru bătrâni singuri. La momentul respectiv, toată lumea asocia bătrânii cu sărăcia.

Pe plan mondial, singurătatea bătrânilor era deja un subiect și o nevoie clar identificată. Se știa clar că există și în celelalte țări est-europene, dar era foarte greu să vorbești în România despre singurătate, pentru că noi eram și suntem în continuare o societate în care credem că familia este baza, că noi ne strângem în jurul familiei. Însă nevoia asta a devenit mult mai clară pentru toți. Programul s-a tot cristalizat. În 2015, la final, am hotărât să înființăm Asociația „Niciodată Singur – Prietenii vârstnicilor”. Aveam nevoie de un ONG separat.

R.: Câți voluntari sunt și câți bătrâni beneficiază de ajutor?

A.I.: Am înregistrat în jur de 220 de persoane care s-au implicat voluntar în activitățile noastre. Aproximativ jumătate participă în mod regulat, adică la mai mult de două-trei activități pe lună. (…) Nu am putea să facem nici jumătate din lucruri fără voluntari. Dacă am avea zece voluntari, n-am putea să ajutăm mai mult de 20 de vârstnici. De cealaltă parte, sunt în jur de 200 de persoane care locuiesc singure și au primit o formă de ajutor, fie moral, fie practic, fie material, fie o combinație între cele două, prin intermediul Asociației. Mai sunt și 800 de vârstnici care sunt rezidenți în centre de îngrijire și asistență. (…) Din 2016, când am început să funcționăm efectiv, am continuat pe același drum. Încercăm să le oferim suport practic și material. Vorbim atât de bătrâni care locuiesc singuri la domiciliul lor, cât și în cămine de bătrâni.

R.: Care-i povestea „Fularului de la Bunica”?

A.I.: Avem norocul să fim parte din Federația Internațională Les Petits Frères. Am preluat modelul de la colegii noștri din Spania și ne-am dorit să vedem cum va fi recepționată ideea în România. Am început anul trecut acest proiect pilot și am avut un feedback bun, atât de la vârstnici, cât și de la tineri. Anul acesta l-am continuat, dar l-am adaptat la nevoile și contextul nostru. Atinge multe paliere: pentru vârstnicii care sunt beneficiari care se pricep la tricotat și vor să facă asta, e o modalitate în plus de a-i scoate din casă și de a-i aduce în niște spații confortabile pentru ei, în care să se întâlnească cu persoane de aceeași vârstă, cu voluntari și tineri. Pentru cei care nu sunt parte din asociație, e o modalitate de a vedea cum se pot implica.

Șezătorile se desfășoară în spații publice. Uneori li se pare o idee bună să participe și ei. E un mod prin care să-și dea seama că pot fi utili și să rămână activi și să se împrietenească. Pentru tineri, e o modalitate de a învăța niște abilități, unii sunt chiar curioși să învețe. Alții sunt atrași de ideea de șezătoare, de ocazia de a vorbi cu vârstnici. (…) Iar pentru comunitate e un mod de a arăta că nu-i nimic anormal să ai vârstnici la o terasă, să bea un ceai sau o limonadă și să mai și tricoteze: aduci o activitate pe care mulți o asociază doar cu sufrageria proprie într-un spațiu modern. Pentru noi e o modalitate de a facilita contactul între generații. Apoi, îi învățăm că ce iese din mâna lor poate fi valoros. Unii au impresia că bătrânii sunt doar niște primitori pasivi ai unor servicii. Noi le spunem: „Uitați, ajutați-ne să putem să vă ajutăm pe voi!”

Pentru fundație e și un mod de a strânge niște bani. Noi vindem ulterior aceste fulare la târguri de Crăciun sau cu alte ocazii și online. Banii sunt reinvestiți pentru a continua proiectul și anul viitor. Mulți dintre bătrâni sunt foarte mândri că pot să ne ajute așa, sunt foarte mândri când văd că un fular este purtat. Se luminează când văd că un tânăr a purtat un fular, sau că fularul lor s-a vândut. E ceva ce ei pot oferi, palpabil.

R.: Cât de dese sunt șezătorile?

A.I.: Încercăm să le organizăm cât de regulat putem, din aprilie până în octombrie-noiembrie. La Ploiești le-am făcut o dată sau de două ori pe lună. Ei continuă să tricoteze acasă, dar insistăm să organizăm șezătorile pentru că nu ne interesează doar produsul – să dăm de lucru unor oameni ca la fabrică – ci să petreacă împreună timp, să comunice. Își fac și un fel de competiție pozitivă. La Constanța vizităm vârstnici de la căminele de bătrâni din oraș și le-am lansat această provocare câtorva dintre doamnele de acolo. Încercăm să venim cu șezătorile și la evenimente publice.

R.: Lucrează anumite modele?

A.I.: Vârstnicii cam știu modelele. Le-au învățat în decursul timpului. Când se întâlnesc, văd modele diferite și doamnele învață unele de la altele. Ne-am gândit și să le propunem modele mai moderne, cred că și aici e un echilibru între a-i lăsa să facă cum știu și să le arătăm ce se poartă. Poate unele fulare nu sunt la modă, dar surprinderea mea a fost că cele mai puțin evidente au fost mai plăcute. Vrei să-i valorizezi, nu să le spui că asta nu se mai poartă. Bineînțeles că, în timp, și ei vor să afle ceva nou, dar la început e bine să asculți, ceea ce noi nu știm să facem, să vezi cum fac ei, ce le place lor. Partea de valorizare e importantă.

R.: Ce reacții ați avut?

A.I.: Oamenii au vrut să știe la târguri cine a făcut. Noi pe etichete scriem numele persoanei și de unde este, măcar să se facă o conexiune, să știe că doamna Elena sau doamna Maria le-a făcut, că e o persoană reală în spate. Au vrut să vină la șezători și să le cunoască. Când îl poartă, se gândesc mai mult.

R.: Ce alte programe aveți?

A.I.: „Flori pentru suflet” e o campanie anuală organizată cu ocazia Zilei Internaționale a Persoanelor Vârstnice, 1 octombrie, decretată de ONU. Oferim flori vârstnicilor. Ce ne dorim însă e ca acest mesaj să evolueze, să oferim flori persoanelor de toate vârstele, în ideea ca florile să fie oferite mai departe către un vârstnic din viața lor.

R.: Ce lucruri noi vreți să faceți?

A.I.: Ne dorim să continuăm, să facem cât mai bine ceea ce facem deja. Să fim alături de vârstnicii singuri, să le ușurăm bătrânețea, singurătatea, boala, sărăcia, să le oferim o viață demnă. Facem asta prin vizite la domiciliul celor care nu mai au o rețea socială, încercăm să investim la nivel personal în relații individuale, să oferim ajutor material pentru vârstnicii aflați în situații financiare dificile. Vrem să continuăm „Fularul de la Bunica”, să le facem cunoscute. Campania „Flori pentru Suflet” este iarăși foarte importantă. E ușor să vorbești doar din statistici, important e să dovedești nevoi reale.  

 

CITAT„Șezătorile se desfășoară în spații publice. Uneori li se pare o idee bună să participe și ei. E un mod prin care să-și dea seama că pot fi utili și să rămână activi și să se împrietenească. Pentru tineri, e o modalitate de a învăța niște abilități, unii sunt chiar curioși să învețe. Alții sunt atrași de ideea de șezătoare, de ocazia de a vorbi cu vârstnici.”  Anca Iosub, director executiv al Asociației „Niciodată singur”

Credit Foto: „Niciodată singur”

6 recommended
comments icon 0 comments
10 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Vlad Odobescu