Refugiat polonez îndrăgostit pe viață de România: „Uneori mă trezesc noaptea şi încep să am gânduri în româneşte”

9- 60 vizualizari


„Rumunski nie gryzie!”- Româna nu muşcă. În vreme ce noi ne înjurăm ţara la prima intersecţie aglomerată, la prima groapă din asfalt, la prima coadă la impozite la care ne aşezăm, în partea cealaltă a graniţei de nord, la Cracovia, un bătrân polon se culcă cu România în gând.

Ştiţi, uneori mă trezesc noaptea şi încep să am gânduri în româneşte”, spune adesea puţinilor români pe care îi întâlneşte întâmplător sau nu în oraşul lui de la 500 de km distanţă de prima palmă de pământ românesc. De multe ori îi caută pe ai noştri cu ardoare prin Polonia. Vânează tot felul de simpozioane despre românism la care nu ţi-ar veni să te duci nici ca român, darămite ca străin, e prieten pe Facebook mai degrabă cu „Corneli”şi „Ioni”şi „Speranţe”, decât cu „Radowlawe” şi „Jaroslawi”; de multe ori îi vine să se folosească de vorbe de-ale noastre mai mult sau mai puţin de duh: „Nu te certa cu prostul! Are mintea odihnită şi gura mare”. Scotoceşte librăriile după cărţi despre istoria României şi mai ales despre gramatica limbii. Ultima carte cumpărată: „Rumunski nie gryzie!”- Româna nu muşcă. „E o carte pentru polonezii care vor să înveţe limba română. Am răsfoit-o şi am cumpărat-o chiar dacă este pentru începători. Am aflat că nu ştiu aşa bine limba română, mai ales nu ştiu dacă voi stăpâni vreodată articularea adjectivelor”. Ne zice toate astea şi încă şi altele într-o română perfectă, articulând corect fiecare adjectiv. Dacă ţi-ar vorbi pe stradă ţi-ar fi greu să îţi dai seama că nu-i de pe la noi. „Îmi place limba româna, cum sună melodia, cuvintele, tot-tot îmi place!”

Refugiatul polonez Aleksander Semlak

Se numeşte Aleksander Semlak. Mai are un deceniu şi împlineşte veacul. Când s-a născut el, România Mare avea abia vârsta unui elev de-a treia. Dragostea pe care o are acum faţă de ţara noastră, faţă de limbă, de cultură sau de istorie, i-a venit mai întâi pe calea undelor. Pe când era copil, tot învârtind într-o bună zi butonul de platic al radioului, între două posturi leşeşti urechea lui a identificat nişte vorbe ciudate. Era o limbă străină, dar departe de rezonanța limbilor slave. Nu semănau cu nimic auzit până atunci.  Apoi a urmat o melodie. I s-a părut cea mai frumoasă muzică din lume. „Era Radio România, un post care avea mare putere şi se auzea bine şi aici, în Cracovia. Și acolo, o dată pe zi sau de mai multe ori, se transmitea, aveam să aflu mai târziu, Imnul Unirii. «Pe-al nostru steag e scris Unire, unire-n cuget şi simţiri». Îl ştiţi, nu?! Nu-l ştiţi!?”. Nu-l ştiam. L-am ascultat prima oară aici.

 

„Invazia de populaţiune în mod neregulat”

Era una din cântările noastre patriotice în vogă pe atunci. Erau ani buni şi prosperi pentru România. Numai că iadul avea să se dezlănţuie curând peste tot continentul. A sosit mai întâi în Polonia, în toamna lui 1939. Germania nazistă a declarat război. Armata poloneză a rezistat cu greu atacului fulger și după două săptămâni i s-a aplicat lovitura de graţie din est. Armata sovietică a invadat și ea Polonia. Atunci România le-a sărit în ajutor leșilor, deşi risca tensionarea relaţiilor cu cele mai mari puteri de atunci ale continentului. Mai întâi a acceptat trecerea tezaurului polonez pe teritoriul nostru (l-am şi restituit înapoi după război). Apoi a fost de acord să primească fără prea multe condiţii refugiaţii polonezi care fugeau din calea bombelor. Dacă în aceşti ani ne opunem pentru a primi o cotă de refugiaţi sirieni de câteva mii, aflăm din istorie că am îngrijit pe atunci  peste 100 de mii de refugiaţi. Într-un oridin circular militar sosit la Cernăuţi în septembrie 1939 (document publicat într-un studiu semnat de Daniel Hrenciuc şi urcat pe site-ul Universităţii Ștefan cel Mare din Suceava se arată că nu exista decât o singură cale pe care o vedeau autorităţile române în gestionarea crizei: „Pentru a evita o invazie de populaţiune civile, militare şi trupe armate în mod neregulat, se iau următoarele dispoziţiuni: se vor lua măsuri de control sanitar şi eventual de hrănirea şi cazarea refugiaţilor; se admite intrarea în ţară a populaţiunii civile cu controlul actelor iar pentru unităţile militare cu condiţia a fi dezarmate la frontieră; Primăria Municipiului Cernăuţi şi d-nii prefecţi de judeţe vor studia chestiunea aprovizionării , luând severe măsuri de a nu scumpi alimentele”.

În acel an Aleksander Semlak era încă un copil. „Aveam doiş’pe ani pe atunci… nu-i corect ce spun, trebuia sa spun «doisprezece», dar aşa m-am obişnuit să zic”. A fost urcat de părinţii lui într-un camion militar şi au trecut împreună graniţa în judeţul Cernăuţi, pe atunci teritoriu al României Mari. „După ce am trecut graniţa am fost îmbarcaţi într-un tren… e corect ce zic? Se zice «îmbarcaţi în tren» sau «îmbarcaţi» e numai când te urci în barcă?”, ne întreabă cu ezitare. Limba română nu muşcă.  Au ajuns cu trenul, îmbarcaţi fiind, la Caracal în casa unui armurier, un român care trăia de pe urma reparatului armelor de vânătoare. În general refugiaţii polonezi au fost cazaţi în casele civililor români care se ofereau voluntari să îi primească în schimbul unei chirii pe care le-o plătea statul român.

Pe zi guvernul de la Bucureşti cheltuia cu îngrijirea unui refugiat polonez adult 100 de lei şi 50 de lei pentru fiecare copil. Erau bani suficienţi încât Semlak să nu îşi aducă aminte acum de vreo zi în care i-a lipsit ceva. Fie mâncare, fie haine, fie jucării. Dar nu lucrurile materiale l-au făcut să păstreze în inimă ţara noastră atâta amar de vreme. Ci felul în care românii din jur l-au tratat.

„De ziua mea onomastică, în anul 1940, cel la care am stat în gazdă mi-a dăruit o carte pe care o am până acum. Cu o dedicaţie: «Lui Iolek îi dăruim această carte ca să îi aducă aminte de clipele petrecute…». Cartea e un volum de poezii de George Coşbuc. Din când în când revin la ea. Ce mi s-a tipărit în minte e un cântec şi una din strofele acestui cântec începe cu «De polonul nu mi-e frică, că mi-i inima voinică»”.Râde copios. „Câte o dată mi-e frică şi de polon, hahaha”. A terminat şcoala generală la Caracal, „acolo unde s-a răsturnat căruţa cu proşti”, ține să adauge șugubăț. A avut parte de  o şcoală deşteaptă. Statul Român i-a lăsat pe refugiaţii polonezi să îşi organizeze pe teritoriul ţării noastre propriile şcoli cu predare în poloneză. De toate erau 32 de instituţii de învăţământ cu 3 000 de elevi coordonate de Uniunea Asociaţiei Polonezilor din România, o structură  înfiinţată de refugiaţi.

Structura s-a defiinţat abia în 1945 când pacea s-a aşezat din nou peste continent şi Aleksander Semlak a plecat din România după ce a trăit, spune el, cei mai frumoşi ani ai copilăriei. E conştient că dacă nişte grăniceri români în 1939 nu i-ar fi lăsat să treacă hotarul, ar fi avut parte în Cracovia poate de cei mai cumpliţi ani. „Îi sunt României recunoscător că nu am simţit războiul pe pielea proprie. Dar nu asta este mai interesant pentru mine, ci relaţiile directe cu oamenii din România”.

Deşi nu a mai putut veni în România câteva decenii, a păstrat ţara noastră în suflet până astăzi. I-a ţinut minte nu numai limba, ci şi muzica. „Când se duce lumea la culcare, cine bea şi stă prin cârciumioare?!”; ne-a învăţat istoria, chiar dacă istoria a ţinut uneori mai mult cu noi decât cu ei: „Regele nostru Albrecht a intrat cu ostaşii săi în codrii din Bucovina și s-a năpustit pe ei Ştefan cel Mare şi i-a tăiat. Și din vremea aia a început şi un proverb polonez care înseamnă «Pe vremea regelui Albrecht, a pierit nobilimea noastră»”. Astăzi cartea lui de vizită e scrisă doar în româneşte. La funcţie şi-a trecut: „vestigiu ambulant”.

9 recommended
comments icon 0 comments
60 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Robert Gherghe Alex Nedea