Orfanul care antrenează genii: „Nimeni nu se naște netalentat”

- - 33- 23346 vizualizari


„Te sun după ce ies de la grădiniță. Am un pitic în brațe,” îmi scrie Lajos Kristof când îi cer să lămurim câteva aspecte legate de  interviu. Asta face Kristof mare parte a timpului: are pitici în brațe sau pe lângă el pentru că e educator la o grădiniță și pentru că are o asociație dedicată dezvoltării celor mici.
După o viață petrecută în orfelinate, Lajos Kristof luptă pentru copii. Pentru copiii în situații nefavorabile, pentru copiii talentați, pentru cei supradotați. Pentru toți copiii. Toți copiii sunt geniali”, spune educatorul acum, după ce a lucrat peste zece ani pentru cei mici, inclusiv pentru  cei etichetați de societate și școală ca fiind pierduți: Niciun copil nu e o cauză pierdută.

În câteva zile urmează să pleci la Sibiu, la Tabăra Transformațională Kristopher, program gândit de tine pentru copii și părinți. De ce  tabără „transformațională”? Ce învăța aici cei mici? Dar cei mari?

Am să încerc să fiu suficient de punctual astfel încât să înțeleagă lumea despre procesul transformațional. În primul rând este o tabără tematică specializată pe dezvoltarea personală, poate că e puțin spus acest proces, deoarece tipologia unui astfel de program înseamnă o perioadă mai lungă în care participanților le sunt asigurate mai multe obiective printre care și mentoratul individual. Cred că suntem singurii care organizăm tabere de acest tip cu mentori la doi copii, tocmai pentru a eficientiza procesul de răspuns la nevoile individuale ale fiecărui copil și adolescent în parte. Părinții reclamă tot felul de probleme de tip motivațional, personal, anxietăți și probleme de natură școlară. Eu spun că sunt nevoi, lacune, care trebuiesc îmbunătățite pe parcursul unui proces îndelungat de lucru în grup și individual pe fiecare cauză în parte. Transformațional înseamnă mai mult decât partea de dezvoltare personală, practic intervenția este direcționată pe transformarea calităților în resurse interioare care să-i ajute să-și găsească pasiuni, să le ofere un mediu interior mai încrezător. Toți copiii se nasc talentați, însă din motive de schimbare bruscă a vârstei psihologice în conflict cu natura cronologică apar tulburări relaționale sau chiar de relaționare cu mediul școlar, parental sau cu colegi de vârsta lor. Unii vin de la medici specialiști cu tratamente farmaceutice, diagnosticați de tulburări de comportament sau dizarmonii de personalitate. Practic, într-o săptămână de tabără, procesul de transformare se întâmplă pe bune. Am avut cazuri de copii etichetați de societate și școală ca fiind pierduți. Niciun copil nu e o cauză pierdută. Trebuie doar să forțezi talentul și calitățile, care, din păcate au fost îngropate de sistemul școlar. Există tendința parentală moștenită din generație în generație, și anume partea de sufocare din cauza problemelor de cuplu sau alte schimbări involuntare ce apar în contextul familial. Din această cauză, mulți părinți apelează la o alternativă de educație mult mai accesibilă și pe înțelesul lor, pentru a ajunge la obiectivele pe care le urmăresc. La școală profesorul îți bagă pumnul în gură, în timp ce tabăra transformațională îți încurajează personalitatea și te ajută să găsești talentele pe care nu le-ai conștientizat vreodată. Asta înseamnă să-ți provoci inteligența emoțională, să înveți să te deschizi, să accepți, să adopți cele mai bune decizii într-un management al stresului școlar sau parental.  Să te descurci într-o relație tensionată. Să știi să zâmbești  eșecului, chiar dacă te-a rănit. Învățăm din darurile noastre divine,  prin formarea abilității de exprimare.

Kristofer Gifted Center e numele centrului pe care l-ai fondat. „S-a născut cel mai puternic ONG dedicat educației și drepturilor omului”, scrii pe site-ul tău. Prin ce e diferită asociația ta de celelalte din domeniu, ce aduce nou?

A fost un drum lung cu multe așteptări. A durat vreo cinci ani până ce să mă decid să înființez acest ONG. De la hârtii, documente, până la definitivarea statutului, găsirea de sediu. Asociația își propune să se dedice în primul rând promovării drepturilor copiilor din școală, grădinițe și instituții de protecție specială. Imaginile cu pitici excluși din grădiniță pe motiv de dizabilitate sau probleme de comportament mă revoltă la maxim. Din această cauză mi-am propus să înființez propria asociație de profil care să dezvolte programe de educație, informare și advocacy pentru a milita în special pentru drepturile copiilor cu duble excepționalități – cu handicap sau dizabilități, dar geniali – și capabili de înaltă performanță. Din păcate instituțiile pentru apărarea drepturilor omului intră doar în instituții de asistență socială, mai puțin în grădinițe și școli unde abuzurile sunt în floare. Am de gând să propun în cea mai apropiată perioadă un protocol de monitorizare a drepturilor copiilor din instituțiile de grădiniță și școală. Sunt educator la o grădiniță și aud mereu despre abuzuri și rele tratamente aplicate micuților de creșă și grădiniță, în aceeași măsură la școli. Iar asta m-a determinat să dezvolt o rețea de specialiști care să dezvolte mecanisme solide care să stopeze toate formele de violență asupra minorilor. Asta face diferența. Am multe idei însă multe din ele sunt super costisitoare. Spre exemplu, programul Burse pentru viitor mă costă undeva la 20 000 de euro pentru a porni programele cu copiii cu potențial înalt în toate domeniile, mai puțin sport, acolo nu prea am pricepere. Prin asta cred că se diferențiază de celelalte asociații. Cu mult, zic eu, fiindcă multe sunt finanțate prin  fonduri publice iar din motivul ăsta, am găsit printre ele puține ONG-uri care să meargă din grădiniță în grădiniță sau școală să urmărească că drepturile micuților sunt respectate. Iar aici am un noroc super grozav: susținerea părinților.

Povestește-mi cum ți-a venit ideea înființării unui astfel de centru. De ce ai ales să te dedici copiilor supradotați?

Fiindcă toți copiii sunt geniali. Din păcate puțini sunt norocoși să beneficieze de programe specializate care să le crească stima. Eu am fost un copil genial. Scriam versuri, citeam tomuri de literatură pe medicină, psihologie, pedagogie. De mic am fost pasionat de mintea umană. Un alt motiv pentru care am decis să înființez acest centru, fiindcă mi-am dorit să ofer acces mult mai relaxat părinților care nu-și permit să plătească un program de mentorat sau evaluare a inteligenței. Alte organizații au prețuri extrem de mari. Și-atunci mă-ntreb, supradotații sunt cei cu potențial înalt financiar? Mă intrigă lipsa de echitate și partea asta de egalitate de șanse. Eu cred că toți au dreptul să-și depășească limitele. Până la urmă, înzestrarea este o calitate umană înnăscută. Nimeni nu se naște netalentat.

Tu însuți ai fost un copil genial. Cine și cum te-a „descoperit”?

Da, am fost un copil genial. Cred că și acum sunt un tip genial care nu și-a ucis idealurile. Încă visez, știu să fiu copil, știu să mă joc, știu și pot să plâng la fiecare suferință și pot să mă bucur enorm de mult. Am fost descoperit de un om de cultură într-un concurs județean de literatură și jurnalism organizat de Guvernul României prin Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, dedicat copiilor și tinerilor instituționalizați. Valentin Marica, omul de cultură, după ce-a citit cu lacrimi în ochi povestea unei copile decedată într-un accident stupid, i-a chemat pe directorii Protecției Copilului, educatorii mei de-atunci și le-a spus: omul ăsta are talent, eu încă n-am văzut așa sensibilitate și ușurință în exprimare. I-a rugat să aibă grijă de mine și să mă susțină. De-atunci, oamenii care mă vedeau diferit au înțeles de ce trăiam în lumea mea, mult prea rebel, prea independent. Și, da, au înțeles de ce e OK să fiu altfel. O colegă din Deva a descoperit pe blogul meu o analiză la sânge despre copiii supradotați. Trecuseră un an de la promulgarea legii 17/2007 privind copiii și tinerii supradotați. Aveau nevoie de un scriitor care să înțeleagă fenomenul. Deși, eu știam de acești micuți din studiul individual. Prima întâlnire cu dl. Colceag a fost parcă prima înfățișare cu chipului unui om bătrân, cu sprâncene albe și lungi, ochii mari și albaștri, parcă trecut cu greu de perioada copilăriei, blând și extrem de inteligent. Un copil într-un corp de bătrân.  Parcă m-am văzut pentru prima dată cu Dumnezeu. Cred că îngerii și-au dorit să-l transforme într-un om să schimbe ceva în destinul uman. Din tine voi scoate cel mai bun pedagog, m-ai înțeles?”. Așa îmi spunea profesorul Colceag pe vremea respectivă. Omul ăsta și-a pus amprenta în viața mea profesională cu multă dăruire și iubire. Doamne, nici nu știu cum să-i mulțumesc pentru tot ceea ce mi-a oferit acest om, în câțiva ani mi-a oferit șansa de a-mi schimba viața. Îi voi rămâne recunoscător. Cu ocazia colaborărilor avute cu el am colaborat cu personalități precum Alexandru Mironov, Uca Marinescu și maestrul inventator Iustin Capră. Profesorul Colceag m-a propus pentru câteva burse în afară pe partea de psihologie, le-am refuzat fiindcă nu reușisem să depășesc teama de avion (râde).

Cum stă România la capitolul copii supradotați? Ce spun cifrele și care e parcursul unui copil supradotat în România, de obicei?

Avem patru la sută în România copii supradotați. De la an la an numărul acestora e o creștere fabuloasă a micuților supradotați și din păcate mulți sunt diagnosticați cu ADHD și autism. Mulți dintre ei ajung la mine îndopați cu medicamente și recomandări pentru terapia ABA,  în care nu am încredere.

Dar înțeleg că ea a ajutat mulți copii, cel puțin asta am citit. Tu de ce nu ai încredere în ea?

Fiindcă dresează, mai puțin vindecă.

Dă-mi exemple de abilități ale unor copii geniali cu care ai lucrat sau lucrezi, ca să înțeleagă cititorii mai bine această descriere.

Mintea copiilor e o lume magică, poți intra doar dacă ai puterile lor. Păi, hai să-ți dau niște nume care vor rămâne în inima mea pentru toată viața: Roland Fazakaș, avea vreo 9 ani, azi e plecat într-un schimb de experiență în Japonia, admis la o școală de top: geniu în matematică și inventică. Șerban Cercelescu, un tânăr genial, astăzi olimpic la informatică, la 9 ani știa matematică avansată, fizică cuantică și chimie, Andrei din Făgăraș, la 6 ani știa biologie de facultate, Mihai, un puști extrem de talentat la muzică și în special pitici din state cu care am lucrat, pe partea de abilități extrasenzoriale.

Care sunt primele semne că un copil ar putea fi supradotat, la care părinții și profesorii ar trebuie să fie atenți?

Eu n-aș pune problema așa. Să le cultive armonia, sensibilitatea și calitățile umane. Viitoarea generație a copiilor gifted vor fi oameni de lumină ce vor aduce schimbare umanității. Au apărut deja. Dar sunt mulți, of, Doamne!

Se vorbește mult despre homeschooling în ultimii ani, pentru că mulți părinți sunt dezamăgiți de sistemul educațional actual. Din punctul tău de vedere, care sunt avantajele și dezavantajele educației la domiciliu?

Nu vreau să comentez subiectul ăsta. E mult prea sensibil și vreau să mă documentez mult mai bine. Cred că e mult mai eficient pentru categoriile de copii cu nevoi speciale în educație și copiii cu abilități înalte. Cu riscul de a nu judeca părinții, cred că micuții au nevoie de socializare, de joacă, fiindcă așa învață ei regulile. Din păcate avem prea mulți specialiști și prea puțini părinți, prea puțini profesori dedicați, din această cauză înțeleg nemulțumirea față de sistemul educațional. O schimbare de paradigmă ar putea să vindece acest sistem fără să copiem alternativele din afară, mai puțin compatibile cu paternul culturii poporului nostru. Să nu uităm că românii poartă în ADN-ul lor curajul, credința, inteligența și creativitatea. Homeschooling-ul e un fel de retragere a copilului în pustietate, transformăm micuții în pustnici. Treaba e una reală despe educație: nici copilul, nici părintele și nici profesorul nu mai au același respect față de sistem. Deci, împreună am distrus sistemul. Iar disciplinele, abordarea educațională nu s-a schimbat, tocmai de-asta profesorii n-au fost pregătiți de avalanșa generațiilor de copii, nici părinții. La grădinița la care lucrez am reușit să transform sistemul într-unul flexibil, am unit părinții, suntem ca o familie, punem la cap planurile pentru copii, ne vizităm, avem ieșiri și dezbatem non-formal nevoile copilului. E tot o abordare homeschooling. Așa că, eu zic c-o putem aduce în școală. Daaaa, abordarea cu grup mic. Cam așa fac în tabără: 10 copii și patru mentori. Nu doar sistemul de educație are o problemă, ci noi, oamenii, specialiștii, părinții. Dac-am fi puțin solidari la schimbarea în bine, nu ne-am mai confrunta cu americanizarea sistemului care e și așa mult mai prost. În definitiv, școala nu mai e școala din trecut, dar nici fuga de ea nu e o soluție. Așa că, eu aș ruga ministrul educației să scoată  de pe banda rulantă tâmpiții cu diplome și calificări super înalte și să pună oameni la catedră. Din experiența de manager educațional, la recrutarea profesorilor și educatorilor am descoperit că mulți tineri fără specializare aveau mai mult suflet și experiență umană înaltă decât cei pregătiți pe băncile facultăților, dresați să distrugă în totalitate creativitatea și talentele copiilor.

„Îmi doream să fiu adoptat, dar nu eram suficient de frumos pentru asta. Cuplurile căutau copii frumoşi, docili şi sănătoşi”, spui într-un interviu. Povestește pentru cititori acest episod din viața ta.

Cred că datorită inteligenței, Dumnezeu mi-a permis să fiu frumos pe interior, iar mulți adoptatori căutau micuți blonzi cu ochii albaștri. Eu eram doar brunețel, slab, super dezghețat, sociabil și extrem de comunicativ. Am înțeles mai târziu că mama n-a fost de acord, nu își dăduse acordul pentru adopție. Iar acum înțeleg de ce-am rămas în țară.

Am citit că ai trăit primii ani în orfelinate. Până la ce vârstă și ce amintiri ai din acea perioadă?

Din primii ani de viață am traversat orfelinatele, începând de la sistemul acela în care micuții erau ținuți în pătuțuri de fier până la democratizarea sistemului în care profesorii au dispărut, iar locul lor a fost ocupat de amatori veniți de la țară, fără experiență și studii, unii chiar brutali și fără suflet. Mi-am iubit enorm de mult educatoarele de la grădiniță, învățătoarea. Cred că cele mai groaznice amintiri sunt bătăile crunte încasate de la cei mai mari, foametea, sclavia modernă și exploatarea prin muncă. Am reușit să închid un orfelinat, am schimbat șefi de centre și directori de instituție. Asta fiindcă la 18 ani am fost angajat ca reporter pe social și investigații. Acum lucrez la un roman intitulat Copilărie în cuier și cred că de-asta nu pot să dezvălui mai multe lucruri despre trecutul meu. Visez ca undeva la 60 de ani să primesc măcar … o nominalizare la premiul Nobel pentru literatură (râde).

La ce vârstă ai pus prima dată mâna pe o carte? Când ai învățat să citești și cine te-a învățat?

Nu mai țin minte vârsta, în orice caz, în ultimul an de grădiniță eram extrem de curios. Citeam în gând materialele de pe pereți, la matematică eram extrem de slăbuț. Visam că știu să citesc și să scriu, iar asta s-a întâmplat, cred că din cauza asta am avut un șoc teribil de adaptare școlară. Au vrut să mă trimită la o școală specială, doar că un educator s-a împotrivit amenințând că-și dă demisia. Prima carte a fost Neghiniță… încă din clasa I aveam datorii la biblioteca centrului, bănuții de buzunar mergeau pe cărți. Iar din a 4-a am luat cărțile de specialitate la rând.

Ți-ai căutat părinții când ai ajuns la maturitate? Care este relația ta cu ei acum?

Da, în clasa întâi mi-am căutat familia prima dată. Am scris mamei, însă răspunsul a venit destul de sec: nu mă cunoaște și nici nu-și dorește. Astăzi mă întreb dacă e cumva mama mea. Am învățat să nu-i mai judec și să-i înțeleg profund. La 19 ani  a venit cu tatăl meu vitreg în vizită la liceu, mama era încântată de felul în care vorbea directoarea despre mine. Încerca să mă convingă să abandonez școala și să vin acasă.

Cum crezi că ar fi arătat viața ta dacă n-ai fi fost abandonat? Unde ai fi fost acum?

Dumnezeu m-a protejat. Am fost singurul dintre frații mei crescut în orfelinate. Eu cred c-a fost un destin pe care l-am acceptat târziu, a fost o școală a vieții pe care mult mai târziu am înțeles planurile după care să merg. Dar mai am ceva să învăț… să fiu fericit.

Știi de ce doar tu ai fost abandonat de mama ta? Frații tăi sunt mai mari?

Eu sunt mijlociu. Știu ceva vag, că aveam alt tată , ungur, și familia mamei nu m-a acceptat.

„Uneori simt că obosesc. Și-mi vine să mă opresc”, mărturisești pe site-ul tău. Ce faci ca să depășești astfel de momente?

Uneori și oamenii mari mai plâng. Eu plâng destul de rar, mă iau în brațe și-mi spun cât de puternic sunt și că suferințele trebuie să mă învețe să rămân om. Dar asta o înveți zi de zi. N-ai cum să nu te ferești. Când obosesc închid calculatorul, mă întâlnesc cu prietenii sau închid telefonul și evadez: mă uit la filme,  scriu… mult, citesc și ascult muzică clasică, meditez. Uneori ore în șir.

CITAT: “Cred că cele mai groaznice amintiri sunt bătăile crunte încasate de la cei mai mari, foametea, sclavia modernă și exploatarea prin muncă”. Lajos Kristof, educator

Fotografii din arhiva personală Lajos Kristof

33 recommended
comments icon 0 comments
23346 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andreea Pocotilă