Tatiana Țîbuleac, scriitoare basarabeancă cu cetățenie română la Paris: “Cred în România”

- 12- 134 vizualizari


Tatiana Țîbuleac (39 de ani) este din Republica Moldova, are (și) cetățenie română și locuiește la Paris. Tatiana Țîbuleac a fost ziaristă (de presă scrisă și de televiziune) la Chișinău, scrie în limba română, iar primul ei roman – “Vara în care mama a avut ochii verzi” – a fost foarte bine primit în România și urmează să fie tradus în limba franceză și, foarte probabil, în limba portugheză.

Tatiana Țîbuleac este, așadar, un nume de viitor în Europa literelor. Ea crede tot mai mult în Unirea dintre România și Basarabia, cum crede că data acestei uniri este tot mai îndepărtată.

Tatiana, te-ai născut în Uniunea Sovietică, unică fiică a unui jurnalist și a unei corectoare la ziar. Cum și-a pus acest amănunt biografic amprenta asupra vieții și carierei tale?
Sună atât de ciudat să spui cuiva că te-ai născut în Uniunea Sovietică, mai ales că generația mea și-a petrecut jumătate din tinerețe încercând să uite acest detaliu, iar a doua jumătate – să și-l amintească cât mai bine. Noi am fost cam ultimii care se pot lăuda că au fost „совочь” și totodată primii care au scris cu grafie latină. Acum mi se pare fascinantă chestia asta, și chiar este, însă prin clasa a șaptea când s-au schimbat peste noapte literele  – nu prea era.  „mama” ne-a scris profesoara de limbă (încă) moldovenească pe tablă și ne-a cerut să citim cu voce tare , iar noi am spus la unison „tata” și am râs. Asta era, deci, schimbarea! A doua zi am aflat că vom sări toți o clasă și că nota 4 va însemna 2. Vezi că vorbesc mult despre mine? Nostalgia pe loc gol tot din URSS vine. Ca să revin totuși la întrebarea ta – tatăl jurnalist și mama corectoare și-au lăsat amprenta cum au putut mai bine. Am avut în jur multe cărți și multe ziare, am auzit o limbă relativ corectă și înjurături artistice. Tata și acum, bătrân tare, înjură sublim. Îi place mult cuvântul „albastru” și îl bagă peste tot. Am fost răsfățată, după cum vezi, la mai multe niveluri, inclusiv financiar. Într-o zi însă – nouă și altor câteva milioane de oameni -ne-au ars toate economiile. Am devenit brusc foarte săraci și aici chiar închei.

Tatiana Țibuleac, jurnalismul, cruzimea și cinismul

Ai lucrat ani de zile ca ziaristă la Chișinău, și te-ai distins prin curaj și prin poveștile adevărate despre oameni, mai ales la Pro TV Chișinău. Ce a însemnat să practici jurnalismul în Republica Moldova într-o perioadă de tranziție?
Jurnalismul a fost și rămane meseria mea, deși în ultimii ani am învățat să fac destul de bine și alte lucruri. Reporter însă mi-a plăcut să fiu cel mai mult. Bucuria de a găsi  o poveste faină, de a convinge un om să-mi vorbească… Eram și tânără, ce-i drept, iar jurnalismul în tinerețe are un farmec aparte. Mi-ar plăcea să mă pot lăuda cu investigații răsunătoare sau curajul de care mă întrebi, însă nu prea pot. Politica nu m-a interesat niciodată și nici nu mă interesează. La cifre nu mă pricep. Eu am scris mereu despre oameni – altfel de oameni – cei mai mulți necunoscuți până a-i descoperi eu. Tranziția, da, a fost o mină de aur pentru jurnaliști. De multe ori mă gândesc că anume de atunci, din acei ani, mi se trage cruzimea și cinismul pe care îl găsesc cititorii în textele mele. Îmi este mult mai ușor să scriu despre durere și tristețe, decât despre bucurii sau dragoste. Dragostea încă nu am învățat să o povestesc credibil. Poate după 40.

Astăzi, citesc, locuiești la Paris (chiar, de ce Parisul?), crești doi copii și lucrezi în comunicare. Ai dublă cetățenie – română și moldovenească. Unde e, până la urmă, acasă?
La Paris am ajuns întâmplător, urmând un bărbat. Nu mi-am dorit niciodată să locuiesc aici, însă aș minți dacă aș spune că m-am gândit să râmân în Moldova pe veci. Londra – era planul meu de evadare, acolo îmi găsisem un serviciu, însă după o vară s-au dat toate peste cap și nu m-am mai dus.  Am dublă cetățenie și alte câteva acte internaționale tot mai inutile, acum cu Brexit-ul, iar acasă e acolo unde seara mă simt obosită, cu patru mâini în jurul gâtului. De lucrat am lucrat mereu, pe unde mai birocratic, pe unde mai creativ, de fiecare dată în mai multe limbi și cu diversă lume. Nimic fascinant însă, așa – cam cât să răspund la  o întrebare.

Tatiana, ce s-a schimbat în relația dumitale cu scrisul de la debut, de la Fabule moderne, încoace? Ce ți-a adus și ce ți-a luat această carte?
„Fabule moderne” este prima mea carte. Unii au numit-o carte de suflet, alții paraliteratură. „Proză scurtă sau blogging?”, încă se mai întreabă criticii. Între timp cartea are o viață  și continuă să circule prin lume, după trei ani de la apariția primei ediții. Au fost momente în care m-am bucurat că am scris-o. Au fost însă și perioade în care aș fi vrut pur și simplu să dispară de pe rafturi și să rămână doar a doua. Mă simt teribil de vinovată față de ea, mai bine nu mă întrebai! Acum suntem din nou ok. Dacă s-a schimbat ceva între cele două cărți? Da, s-a schimbat totul.

Tatiana Țîbuleac și cronicile care emoționează

„Vara în care mama a avut ochii verzi”, primul tău roman, a fost primit entuziast în România, am citit cronici excelente. Ai avut și public pe măsura acestor cronici? Ți s-a vândut cartea? Cum e piața de carte din Moldova comparativ cu cea românească? Și ce reușești să-ți cumperi la Paris cu drepturile de autor dintr-o carte care circulă în spațiul românesc?
Să înțeleg că vrei un singur răspuns la toate cele patru întrebări? Încep cu partea cea mai simplă și cea mai contradictorie: cartea se vinde bine, am ajuns la a doua ediție și am scos mai multe tiraje. Banii sunt puțini, pentru Paris – o glumă. Dacă m-aș gândi doar la bani atunci, când scriu, m-aș opri la titlu. Acum despre lucrurile cu adevărat importante. În primul rând cartea a ajuns în România și dacă ar fi trebuit să închei aici, tot ar fi fost suficient. Faptul că este citită acolo este pentru mine un lucru extraordinar. Mi-am dorit să pot intra intr-o librărie din Iași, București sau Brașov și să găsesc acolo cărțile mele. S-a întâmplat. Cam provincial vor spune unii,  fie și-așa. Acum despre cronici. După jumătate de an de la apariția cărții, pot spune că cele mai multe cronici au venit din România. Cele pozitive au venit din România. Cele mai multe mesaje, propuneri de colaborare continuă să vină din România. Ioana Revnic, cu care sunt prietenă, și care a citit cartea într-o noapte, încă în pdf, mi-a luat a doua zi un interviu, lăudându-mă prea tare. Eram sigură că va fi singurul în România, unde eram o anonimă (și în mare parte sunt). Apoi oameni ca Radu Vancu, Bogdan Alexandru Stănescu, Mihail Vakulovski, Nona Rapotan au scris și ei despre carte, fără să mă fi întâlnit vreodată. Acest lucru m-a emoționat într-un fel mare, de care nu mai credeam că sunt în stare. Cred că ar fi jenați dacă le-aș mulțumi pentru asta și aș fi și eu. Aș vrea să știe însă că aprecierile lor au fost pentru mine mai prețioase ca un premiu literar. Și pentru că m-ai întrebat despre piața de carte din Moldova. Eu zic că se vinde din ce în ce mai multă carte, tinerii (din orașe în special) citesc relativ mult. Nu se poate compara cu România ca cifre, însă dacă ne gândim că suntem și mai mici, nu e rău. S-ar putea să o dau în bară total și editorul meu să spună după acest intreviu că mai bine tăceam.

Ce planuri ai, în continuare, cu literatura? O să publici în franceză, ești în negocieri cu Gallimard-ul sau José Corti? Sau cu o altă editură?
Planul – cuvântul acesta ar trebui să figureze în titlu, dacă se poate – e să scriu. Alte planuri nu am, am în schimb o carte aproape pe sfârșite, mai bine spus o carte pe care nu știu cum să o închei și m-am găndit că e mai simplu să o termin. Este o carte importantă pentru mine, riscantă și foarte dragă. E o carte pe care dacă nu o scriu acum, după „Vara”, nu cred că o voi mai scrie vreodată. În franceză nu scriu și nici în engleză, pe care o cunosc mult mai bine.  Nu scriu nici măcar rusește, limba care îmi este cea mai aproape după cea română. Am încercat. Se pare că scrisul „mi-e dat” doar românește. „Vara în care mama a  avut ochii verzi” va fi tradusă în anul care vine în limba franceză și probabil și în portugheză. Pentru spațiul francofon drepturile aparțin editurii „Syrtes”, o editură franco-elvețiană. De alte limbi nu pot vorbi încă. Aș vrea foarte tare să fie tradusă cartea în engleză, am o armată de rude care o așteaptă. Mai ales soacră-mea.

Ai modele în literatură? Pe cine? De la cine ai învățat să scrii? Pe cine admiri în mod deosebit?
Orice carte bună este un model în/de literatură. Autorul și viața lui mă interesează mai puțin. Nu am citit niciodată biografia scriitorului înainte de carte sau chiar nu am citit-o deloc. Autorul  poate fi și un ticălos, însă dacă scrie bine îl voi căuta. Poate că prin scris se spală el de mizerie, poate scrisul este singura lui formă frumoasă de a fi. Nu știu dacă am învățat să scriu de la cineva anume. Pot spune că am învățat să fac jurnalism de la cineva anume, la scris însă s-au suprapus mai multe experiențe, lecturi, trăiri. Eu sunt un cititor mai atipic, într-o carte caut nu neapărat povestea, ci scrisul în sine. Dacă din primele pagini văd că trebuie să citesc toata cartea ca să înțeleg ce s-a întâmplat în ea, o las. Nu vreau știri în cărți, am făcut prea multe știri în viața mea. În cărți caut emoție și stări. Sunt cărți la care revin, pe care practic nu le închid. Sunt altele pe care le descopăr mult mai târziu decât alții, când se pare că deja toată lumea le-a citit și numai eu – nu.

Tatiana Țîbuleac și prietenii contrabandiști de carte

Cum se vede Chișinăul de la Paris? Dar Bucureștiul? Am citit că îți trimite tatăl tău cărți în limba română în Franța. Cu ce sentiment le deschizi?
Nu doar tata îmi trimite, îmi trimit toți. Mi se cară cărți din România și din Rusia. Am cei mai minunați prieteni contrabandiști de carte. Chișinăul se vede aproape, merg acasă des (mama are o altă părere), nu am rupt legătura cu lumea de acolo. Chișinăul rămâne locul unde mă simt foarte bine, chiar dacă orașul arată din ce în ce mai rău. Rămân însă lucrurile care contează – curțile vechi, castanii primăvara, cafenelele cu „plombir” și dulceață de vișini, aleile de tei și salcâmi, prietenii care mă știu aproape la fel de bine ca și mine și cărora nu trebuie să le explic nimic. De  București mi-a fost mereu frică, mă copleșește acest oraș, cred că e o prejudecată cu care lupt. Am fost recent acolo în trecere și mi s-a părut foarte curat și cumva european, în comparație cu orașul pe care îl găsisem cu 10 ani în urmă. Voi reveni neapărat la București, în voie, ca să mă împac cu el.

Ce crezi dumneata despre viitorul României? În relație cu Basarabia, dar și în general. Care sunt semnele de optimism (dacă sunt)?
Cred în România. Cred mai ales în tinerii români care sunt foarte inteligenți și care, dacă obțin măcar o jumătate de șansă în viață, o valorifică. În relația cu Basarabia cred că România ar trebui mai întâi să o descopere. În primul rând să o viziteze, în al doilea – să o viziteze fără aroganță, fără frică și fără prejudecăți (cam așa cum merg eu la București). Cei mai mulți români nu au fost niciodată la Chișinău, însă vorbesc despre acest oraș de parcă ar fi trăit acolo o viață. Vorbesc prostii, în mare parte. Cred că e timpul să pășim peste „blonde și ruși”, dar și peste „bișnițari țigani”.  Avem un spațiu în care de bine de rău două țări vorbesc aceeași limbă, nu este nicio scuză ca oamenii să se simtă străini și să spună că nu se înțeleg.

Dar viitorul Europei cum îl vezi? S-a schimbat fundamental Parisul de când locuiești acolo? Cum?
Parisul este mereu în schimbare, dar mereu același. Parisul este așa cum vrei să îl vezi.

Intenționezi să te întorci vreodată de la Paris în România (Mare, de ce nu?). Crezi că se va întâmpla Unirea în timpul vieții noastre, fie și prin integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană?
Nu știu unde voi fi mâine, deocamdată nu am dat de un loc care să mă vrăjească, să mă facă să vreau să rămân acolo. M-am obișnuit cu Parisul, este casa mea acum. Oricum ecuația este una complicată – servicii, școli, angajamente – suntem o multinațională, toți au drept de vot în familie. Cred în Unirea cu România, după mulți ani de scepticism, la fel cum cred că aceasta nu se va produce prea curând. Situația politică din Moldova este deprimantă, mai rău nu a fost nicicând.

Recomandă-ne te rog câțiva scriitori basarabeni pe care să îi urmărim cu atenție, din România.
Preferații mei sunt morți, sper să nu supăr pe nimeni spunând asta: Aureliu Busuioc, Eugen Cioclea, Nicolae Esinencu. Sunt, desigur, și foarte mulți scriitori vii foarte buni pe care îi urmăresc, dar dacă le-aș da numele la toți și l-aș uita pe unul, m-aș simți prost. Oricum sunt mai mari și mai cunoscuți decât mine, iar în România nu au nevoie de recomandările mele. Mai degrabă eu de-a lor. La astfel de întrebări, de fapt, înțeleg că sunt un outsider și că cel mai mult mi-ar plăcea să stau în colțul meu, să scriu și atât.

Răspunde te rog la o întrebare pe care ai fi vrut să ți-o pun.
Aș fi vrut să mă întrebi dacă mă consider scriitoare și eu să-ți răspund „tot mai puțin”.

CITAT: „Cred mai ales în tinerii români care sunt foarte inteligenți și care, dacă obțin măcar o jumătate de șansă în viață, o valorifică.” Tatiana Țîbuleac, scriitoare

Fotografii din arhiva personală Tatiana Țîbuleac

12 recommended
comments icon 0 comments
134 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun