În acest an, nu puține au fost cărțile de autori români care puteau fi găsite la Bookfest. Dintre toate, romanul Ilincăi Bernea – Numele tău și alte erezii (Polirom, 2017) îți atrage atenția prin complexitate și, mai ales, prin universalitatea lui. Personal, le-am reproșat adesea autorilor de la noi privirea parcă prea îngustă. Nu e și cazul acestui roman. Poate și pentru că Ilinca Bernea trăiește mai ales la Londra. Iar Londra, alături de acel Imperiu Otoman de secol XVI, devine decorul celor întâmplate în aceste peste 350 de pagini, în care își găsesc locul multiculturalitatea, reflecțiile despre frumusețe, mentalități sau intelectualitate, povești din Georgia altui timp, islamofobie, aspecte din viețile unor femei de etnii diferite (română, turcă, georgiană, germană etc.) și, peste toate, pasiunea iscată între o femeie occidentală (din București) și un oriental (turc), în Londra zilelor noastre. Ilinca Bernea scrie cu maturitate, fără să uite că trăim în era globalizării, ba dimpotrivă, și scrie fără să lase deoparte frumusețea. Absolventă a Facultății de Filosofie de la București și doctor în filosofie, a studiat și regia de teatru, a și scris câteva piese (ceea ce spune că nu o face dramaturg), la fel cum a scris și scenarii de film. Nepoată a pictorului Horia Bernea, pictează, face fotografii, trece, în joacă sau în serios, de la un segment artistic la altul. Însă, înainte de toate, se consideră poetă. Scrie versuri încă din adolescență, unele dintre ele au fost publicate în reviste internaționale, altele au fost traduse chiar în japoneză. Totuși, își păstrează un nonconformism al ei, pe care îl veți regăsi încă de la primele pagini ale romanului, un nonconformism cu care îi place să nu adere la tagma intelectualilor. „Tâmpiții ăștia de intelectuali, chiar și cei mai rafinați și mai sensibili, se intoxică între ei când se întâlnesc, se omoară cu vorbăria… Îmi lasă impresia unor suporteri de stadion, care privesc spectacolul existenței din tribune și comentează și comentează. De aceea mă simt insultată de presupunerea că aș fi intelectuală”, spune în rândurile de față. Pe ea o interesează să exploreze „corpul-ființă” (veți vedea despre ce e vorba!) și crede că „succesul e să fii iubit”. A debutat în proză la Cartea Românească, în 2003, cu volumul de povestiri „Iubiri în cămașă de forță” și a continuat cu romanele „Legende Androgine” (2004) sau „Semnul Lunii” (2006). În 2015, publica un roman pe care l-a avut în minte două decenii – „Cutia Neagră”, care-i aducea Premiul pentru Proză al revistei „Convorbiri Literare” și care poate fi citit și în engleză. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România. În adolescență la Liceul „Sfântul Sava”  asculta rock. Pe vremea aceea știa deja că ceea ce va face va fi să scrie. Lucrurile s-au întâmplat în felul următor…

Ai fost elevă a Colegiului Național „Sfântul Sava”. Cum au arătat, pentru tine, anii de liceu? Atunci ți-ai descoperit interesul pentru filosofie, ce te interesa în adolescență?

Rockul. Pentru mine, liceul a însemnat perioada cea mai intensivă și mai înflăcărată de rockereală. Am fost în clasa de olimpici de la mate-fizică. Nu știu dacă era vreunul să nu fie rocker. Cei mai mulți erau metaliști, ce-i drept. Mergeam la toate concertele posibile. Atunci am descoperit niste trupe fabuloase, pe mine m-au atins mai ales cele din valul post-punk. Am devenit fană Bauhaus și asta mi-a marcat și viața, și literatura. Băieții aceia mi-au deschis niște trasee și interioare, și de destin, și în relația cu lumea. De la ei am prins și anumite – cum să le zic?  – trăsături și accente de gust. Am descoperit mai ușor în contact cu arta și muzica lor formele estetice cu care rezonez. A doua chestiune esențială din acea perioadă este că am dat de pictura lui Egon Schiele. De atunci și până acum nu am mai ascultat o muzică mai apropiată de sufletul meu și n-am văzut tablouri mai compatibile cu sensibilitatea mea vizuală. Nimic nu se compară cu emoția estetică pe care am trăit-o în fața picturii lui, inițial în biblioteca Facultății de Artă, la 15 ani, și apoi la Viena, acum câțiva ani.

Ești dintre scriitorii care au știut dintotdeauna că asta e ceea ce vor să facă – să scrie. Cât te-a ajutat și cât te-a încurcat acest lucru?

Mi-a simplificat foarte mult viața pentru că n-am avut alte tentații. M-am concentrat mai bine la scris neavând alte chemări o vreme. Recunosc că acum am nostalgia dansului. Doar că pofta de dans mi-a venit târziu.

Care au fost cărțile cu care te-ai format, să zicem cărțile de căpătâi din prima parte a vieții tale? 

Inițial citeam science fiction. Gerard Klein, Stanislaw Lem, Ray Bradbury… Noi am fost o generație care a crescut cu Războiul Stelelor, nici nu s-ar fi putut altfel. Am citit și marile capodopere ale literaturii, și atunci am descoperit existențialiștii. Cu Dostoievski nu sunt în afinitate, în schimb pentru Ernesto Sábato am făcut un cult. El a fost primul romancier pe care l-am studiat „la microscop”. Luam frază cu frază să văd cum e alcătuită fiecare, încercând să deslușesc secretul scriiturii. De asemenea, pe la 15, 16 ani citeam Magicianul lui Fowles și Tetralogia lui Lawrence Durrell. Evident, fascinația estetică pe care o exercita stilul asupra mea era cea care prima. Sigur că mă preocupa și dimensiunea filosofică, dar idei avem toți, idei e ușor să ai, raționamente e ușor să faci. În schimb frumusețea e ceva alchimic, ceva mult mai complex…

„Lupta mea pentru frumusețe pe toate fronturile e o luptă împotriva instrumentalizării”

Ce este frumusețea pentru tine și cum ai descrie rolul ei în viața artistului de azi?

A fost singurul meu țel personal. Și în literatură, și în viață, preocupările, frământările mele au fost legate de formă… Chiar și ceea ce pare a fi fond este, de multe ori tot o formă esențială. Pentru că ești pasional sau categoric sau insistent sau ezitant, într-un fel anume care dă pasiunii și ezitării aceleia identitate. Frumusețea e dovada existenței sufletului. Ceea ce nu e unic și irepetabil nu poate fi frumos, evident. Frumusețea este ADN-ul fiecărui element natural. În planul creației și manifestării umane, frumusețea e mai degrabă rezultatul unui dezvăț decât o învățătură. Ni se arată niște constructe estetice, dar a le imita e actul cel mai contra-estetic cu putință. Sunt adepta teoriilor artei ca expresie ale lui Croce și Collingwood și cred în condiția artistului-creator și în nevoia fundamental umană de emoție estetică, tocmai pentru că tânjim după confirmări ale existenței sufletului individual pe care doar acestă emoție ni le poate garanta.

Am ținut la poezie și la frumusețe și am făcut tot ce mi-a stat în putere ca să mă manifest ca o femeie frumoasă și ca o poetă autentică. Nu mi-am propus și nu mi-am dorit altceva, nu am făcut eforturi în alte direcții. Mă miră ori de câte ori descopăr că oamenii îmi găsesc alte calități. Succesul pentru mine înseamnă să mi se spună: ești frumoasă! Abia atunci știu că însemn ceva. Pentru că frumusețea e singura valoare umană care nu poate fi instrumentalizată, pentru că nu are relevanță „practică”. A-i spune unui om că e frumos echivalează cu a-i spune: te apreciez pentru ceea ce ești, în sine, nu pentru profitul pe care îl pot obține de pe urma serviciilor tale. De frumusețe nu te poți folosi, asta e… De bunătatea, de inteligența cuiva, ohoho! Cum să o zic? Nici nu are importanță cine ți-o spune, în ce context. Această afirmație prespune să vezi o ființă ca întreg, suflet/expresie/corp.  Nu dorim niciodată un corp, ci un suflet întrupat, care se exprimă… „Ești frumoasă” se traduce prin: n-am de gând să mă folosesc de tine, să te exploatez, să văd în tine doar un corp sau doar spirit, să te reduc la carnea ta sa la mintea ta… E o garanție infimă, dar neprețuită. E esențial să o auzi. Orice om e fericit să o audă. S-au făcut experimente în acest sens. Se știe, ancestral, că dragostea se adresează frumuseții, că îi este dedicată… Nu întâmplător pe eroul masculin din basme îl cheamă Frumos și nu Făt Deștept sau Făt Înțelept sau Făt Cumsecade… Acest „ești frumoasă” este sinonimul unui tip de „te iubesc” nemărturisit. Bărbații o știu și ei prea bine, de aceea de vreo câteva decenii nu îi mai auzi spunându-le-o femeilor. În societățile occidentale actuale, iubirea a devenit ceva desuet… e considerată superfluă, un bun ne-pragmatic…Iar lupta mea pentru frumusețe pe toate fronturile e o luptă împotriva instrumentalizării. Ideea că ar exista un tip de frumusețe „consumabilă” e falsă… Frumusețea e originalite, nu reproducere a unor clișee – ele sunt consumabile. Ar mai fi ceva: ca să remarci frumusețea cuiva, trebuie să fii suficient de deschis, de capabil de contemplație. De aceea am lăsat-o baltă cu occidentalii și cu stilul lor de viață. Au devenit inapți pentru contemplație, vor numai acțiune și eficiență, argumente…

Lucrare de Ilinca Bernea

Dintre toate cărțile tale, care ți-a dat cele mai mari bătăi de cap, cu care te-ai luptat cel mai mult, care a fost cel mai greu de scris?

Nici una,  scriu organizat, constant și cu voluptate… E drept că sunt foarte elaborată și poate că asta mă ajută să nu intru niciodată în criză de inspirație. Tot ce fac în plan creativ sau profesional fac rapid, pentru că vocația mea reală e lenea. Vreau să mă eliberez ca să pot lenevi în tihnă.

Apropo, cum scrii? Ai tabieturi, ești ordonată? Cum alegi temele la care urmează să te oprești în romanele tale?

Sunt elaborată…

Temele nu le aleg eu, ele sunt cumva inerent legate de subiect și de firul narativ, de profilul personajelor. Încerc să scriu despre viață, focalizând un context-social și temporal anume. Cutia Neagră este romanul pe care l-am copt în sinea mea preț de 20 de ani. Este preferatul meu și așa va rămâne pentru că el incorporează fâșii dintr-o lume care a exercitat asupra mea o uriașă putere de atracție. Acțiunea se petrece în Anglia anilor ’80. Generația aceea de artiști care au primit „botezul” mișcării punk e, de departe, cea cu care am cele mai mari afinități. E un suflu al acelui timp și al acelui loc care mi-e foarte apropiat.

Tema Eros și Tanathos e cea pe care am abordat-o cel mai des. Pentru că asta sunt eu. Că tot am adus vorba de băieții de la Bauhaus: una dintre cele mai celebre piese ale lor are ca refren Passion of lovers is for death….

„Sunt dependentă de poezie” 

Ești deopotrivă poetă și prozatoare. Ce are diferit poeta de prozatoare, ce te atrage cel mai mult la poezie, ce – la proză? Ce te inspiră când scrii poezie, ce te motivează?

Eu mă consider poetă.  În proză torn ce nu intră în poezie.

Mă concentrez asupra trăirilor sensibile pe care mi le-a provocat o experiență anume și ideile, ca și forma, vin de la sine. Nu mă repet în formă, încerc să nu o fac.

Poeziile mele mai recente sunt partituri de teatru foarte scurt, concepute ca parabole filosofice într-un limbaj postmodern.

Sunt dependentă de poezie, am nevoie deopotrivă să scriu și să citesc. Din același motiv: numai substanța estetică pe care o pot extrage din proză sau din cotidian, din filme, nu îmi e suficientă, am nevoie de doze mai mari.

Și în viața cele mai mari excese le-am făcut atunci când frumusețea cuiva mi-a devenit vitală…

Frumusețea poate fi și un drog. Nimic nu e doar benefic…

Lucrare de Ilinca Bernea

Și în Numele tău…, ca și în Cutia Neagră, spațiul principal al acțiunii este Londra. De ce ai ales Londra pentru cărțile tale?

Din două motive diferite să zicem. Cutia Neagră e un tribut adus acelor artiști și acelei epoci în care s-a copt mișcarea punk, așa cum am spus.

Pentru Numele tău… și pentru următorul roman pe care îl voi publica am ales Londra pentru că e un mediu cultural mult mai variat decât cel al Bucureștilor, să zicem, și în care poți avea parte de experiențe insolite.

În București mă mișc în cercuri în care nu se întâmplă mare lucru, toate de un anume tip. Un mediu destul de steril, în care se teoretizează mult și se trăiește puțin.

În Londra am interacționat îndeaproape cu oameni din medii sociale diverite, de etnii și rase diferite și mai ales cu niveluri de educație diferite. Nu erau toți „intelectuali” și asta a fost principala sursă de întâmplări.

Tâmpiții ăștia de intelectuali, chiar și cei mai rafinați și mai sensibili, se intoxică între ei când se întâlnesc, se omoară cu vorbăria… Îmi lasă impresia unor suporteri de stadion, care privesc spectacolul existenței din tribune și comentează și comentează. De aceea mă simt insultată de presupunerea că aș fi intelectuală. Eu trăiesc, eu mă arunc… Am tot soiul de experiențe. Vreau să mă antrenez să trăiesc o vreme printre pușcăriași și printre prostituate.

Tocmai această ciocnire și imixtiune dintre oameni cu origini și destine foarte diferite, dintre culturi mi s-a părut a fi o mină de aur pentru o narațiune.

Pe măsură ce lumea se urbanizează se și globalizează. Dar și marile cetăți ale Antichității sau ale Renașterii au cunoscut acest fenomen. Imperiile au conectat culturi, credințe, obiceiuri distincte și practic așa au produs „civilizație”. Spus foarte simplificat, cam așa stau lucrurile: nu poți ajunge la civilizație decât prin sinteza între culturi diferite.

Eu juxtapun în roman o poveste care se întâmplă în Imperiul Otoman al secolului XVI și una care are loc în Londra zilelor noastre. M-a atras foarte mult ideea de a compara tensiunile sociale și religioase, respectiv cutumele legate de viața privată într-un mare imperiu (atunci) și cele valabile în contextul Londrei actuale, care este un Babilon contemporan construit tot în stil „imperial” pe ruinele unui alt imperiu…

Cel mai recent roman al tău, Numele tău și alte erezii (ed. Polirom, 2017), este unul complex și matur, în care se regăsesc Orientul și Occidentul, personaje din diverse civilizații, povești de dragoste, povești de demult, cinism, note despre frumusețe, despre mentalități, despre femei… Cum a apărut această carte, de la ideea inițială până la final, în cât timp și cum a fost scrisă? 

Am scris-o repede, dintr-o singură suflare, cam într-o lună, vara trecută, după ce m-am întors de la Londra. Spre deosebire de Cutia Neagră, care e un roman așternut pe foaie după 20 de ani de gestație, Numele tău… a țâșnit spontan la suprafață, dintr-o necesitate de a filtra și decanta propria experiență londoneză.

Scrii în limba română? Scrii și în engleză? Ce scrii în română, ce în engleză?

În engleză scriu doar scrisori de dragoste. Glumesc. Literatură și poezie scriu în română, dacă e să scriu articole sau eseuri scriu în ambele limbi, după caz.

Apropo, cărțile tale sunt traduse?

Cutia Neagră, da…. Oana Badea, traducătoarea editurii Trei, este cea căreia îi datorez o excepțională transpunere din română în engleză a romanului, foarte savuroasă. Poeziile mi le traduc singură și lucrez cu ea la retușuri, dar n-aș avea răbdare să îmi traduc romanele și aș risca să le găsesc doar cusururi dacă ar fi să mă concentrez prea mult pe text.

„Succesul e să fii iubit.”

Ești și artist vizual, ai scris și piese de teatru, scenarii de film…

Am un CV care arată ridicol, știu, dar nu e vina mea. Trăim vremuri tulburi în care studiezi mult, capeți diplome, trebuie să îți justifici niște competențe prin dovezi academice. Nici faptul că am scris câteva piese de teatru nu mă face dramaturg. Ca orice artist, am avut multe proiecte, am experimentat mult, am căutat să mă exprim în mai multe limbaje. Pictez și fac fotografii din nevoi senzoriale, pictura mă relaxează, e practica mea zen. Dar nu mă iau în serios ca artist vizual, sub nici o formă! Mă joc. Da, fac niște desene comice, cu extratereștri, numiți borgi și bergi. Știu că sunt amuzante, dar tot nu înseamnă nimic în termeni de creație. Eu am studiat ani de zile teorii estetice și ale artei, nu pot să mă fac că e ceva de capul lor, că nu e. Fratele tatălui meu e psihiatru și are o mână de grafician excepțională. El e mai „artist” decât mine.

Unde pot fi văzute piesele tale?

Liviu Lucaci va monta în curtând, sperăm, prin Arcub, un text dramaturgic de-al meu.

Care consideri că este cea mai mare realizare a ta de până acum? Ce anume din tot ce ai făcut ți-a adus cea mai mare satisfacție? Ce premii literare ai și cât contează premiile?

Premiile nu contează absolut deloc. La o adică, și de literatură mă pot lipsi. În timpii vii nu simt nevoia să scriu. Literatura, ca și ficțiunea, vin să umple niște goluri ale realității să pună în mișcare momente pasive în care viața pare să stea în suspensie.

Din punctul meu de vedere succesul e cu totul altceva decât o sumă de realizări profesionale. Succesul e să fii iubit, să fii considerat un om bun, să te caute oamenii, să își dorească să te aibă aproape. Înseamnă să îți trăiești viața în felul propriu, să nu te lași condiționat. Înseamnă împlinire erotică… Mi se pare că trăim aici, pe maidan occidental, într-o optică inversă. Uneori mă amuză, altori mă revoltă. De aceea ultimul lucru pe care mi-l doresc în viață e să fiu o femeie de carieră, să urmez acest model care îți și blochează un mod de viață primordial, deci șansa la fericire. A trăi autocentrat, chitit să te pui mereu în valoare într-un sistem concurențial e o nefericire, o sursă de nevroză. Cei mai mulți nu te văd, nu te aud, sunt concentrați doar pe demonstrație și pe propriile performanțe. Pentru mine, e esențial să reușesc contrariul: să mă îndrăgostesc, să rezonez, să mă simt în armonie cu altul, cu alții. Asta îmi aduce satisfacție.

Cea mai mare realizare a mea… Hm. Că arăt și mă simt cu zece ani mai tânără. Și că am reușit să îl fac să mă dorească pe cel mai atrăgător și mai frumos și mai viril tip din galaxia noastră fără dialog intelectual, fără preocupări comune, fără acrobații literare. Că am reușit să fiu femeie la modul absolut… primordial, să fiu doar femeie, fără nici un fel de machiaj cultural sau alte atribute. 

„Menirea literaturii e să foreze acolo unde știința începe să se bâlbâie.” 

Ce îți dorești de la literatură?

Să mă seducă… dacă e a altora, să mă mențină fascinată de viață, dacă e a mea… să întrețină atracția și misterul. Să îmi procure doza de emoție estetică de care am nevoie ca să nu devin blazată, cinică sau disperată.

Să îți spun ce înseamnă literatura pentru mine.

Circula la un moment dat pe internet o imagine cu o rochie, una și aceeași care unora li se arăta albastru cu negru, altora alb cu auriu. Savanții s-au năpustit toți asupra ciudățeniei să o explice. Au făcut teste, au emis teorii. S-au lansat ipoteze mirobolante despre trăsăturile psiho-somatice ale celor care vedeau rochia în nuanțe deschise și cei care o vedeau în tonuri întunecate. Concluziile la care au ajuns m-au amuzat teribil, căci toate consfințeau ideea că ochiul privitorului era predispus să o perceapă mereu la fel, că e consecvent unei viziuni, or eu o vedeam când într-un fel, când în celălalt, la intervale scurte de timp. Fiecare nouă privire mi-o dezvăluia când cert albastru cu negru când, la fel de categoric, alb cu auriu.

Literatura și poezia țin de acest mod de a vedea viața consecutiv dintr-o perspectivă care poleiește totul în auriu sau care aruncă umbre albăstrii asupra existenței. Menirea literaturii e să foreze acolo unde știința începe să se bâlbâie. Să exploreze ceea ce nu poate fi înțeles sau exprimat în concepte și prin judecăți carteziene, simple și clare. Literatura bună nu doar că nu „dovedește” misterele, dilemele, necunoscutul și nu le epuizează, ba chiar le adâncește, dându-le însă un grad în plus de fascinație.

Ce zice fetița care visa să devină scriitoare de scriitoarea care ești azi? 

Știam că vreau să scriu, dar nu era un vis, era o înclinație, mi-era clar că asta mi se potrivește.  E importantă și creația, dar ca proces, nu ca finalitate… Și e un proces continuu. Visul meu și al acelei fetițe era și este în continuare altul. Unul irealizabil, poate, dar sunt mândră de el, pentru că mă definește ca mamifer, iar eu am un cult pentru natură, nu pentru produsele gândirii individuale. Mă interesează să explorez corpul-ființă, o vietate de ale cărui ne-limite suntem prea puțin conștienți. Atunci când oamenii pun jocurile minții mai presus de trup își pun propria creație mai presus de cea a naturii… sau, pentru religioși, de cea divină. Sunt total în contradicție cu Țuțea. Corpul e sacru, gândul e „porc”. Vanitățile și perversitățile gândirii corup și maculează toate actele și simțirile. Corpul e neprihănit. Nici măcar cu ideea că porcul e „porc” nu sunt de acord. Privirea omului către universul animal e cea care îl murdărește…

Visul meu e să trăiesc in corpore tot ceea ce ficțiunea pune în mișcare…

CITAT: „Succesul pentru mine înseamnă să mi se spună: ești frumoasă! Abia atunci știu că însemn ceva. Pentru că frumusețea e singura valoare umană care nu poate fi instrumentalizată, pentru că nu are relevanță practică”. Ilinca Bernea, scriitoare

Fotografii din arhiva personală Ilinca Bernea