Alina Petrică, mare speranță: “Aveți încredere că venim mai multe generații de oameni tineri cu har”

- 6- 14 vizualizari


Alina Petrică are 27 de ani și e bine. Chiar ea ne zice că e. Este angajată a Teatrului Mic din capitala țării noastre, teatru care, sub directoratul lui Gelu Colceag, și-a făcut trupă nouă și a plecat în căutarea gloriei pierdute.

Este nominalizată la Premiile UNITER pentru “cea mai bună actriță în rol principal”, grație prestației din “Aglaja” (un spectacol în regia lui Ștefan Lupu, după “De ce fierbe copilul în mămăligă” de Aglaja Veteranyi). Practic, mai mult de-atât nu are cine s-o premieze în România. Și, primiți această profeție!, dacă nici Alina Petrică nu mai reprezintă viitorul în teatrul românesc, atunci nimeni nu-l mai reprezintă. 

PETRICA2

Credit Foto: Adi Bulboacă

Scumpă Alina Petrică, nu doar că sunteți nominalizată la premiile UNITER pentru cea mai bună actriță în rol principal (n.r. – cu rolul din “Aglaja”, spectacol care se joacă la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu), dar aflu că sunteți și recent angajată a Teatrului Mic.
Dacă mă gândesc la câte mi s-au întâmplat în ultimul an și jumătate… Tot voiam și eu să joc și să mă bage lumea în seamă. Și acum, gloria! (râde) Am început să lucrez cu Ștefan Lupu, m-am angajat, am jucat “Aglaja”, sunt nominalizată la UNITER. După “Aglaja” a venit “(D)efectul Placebo” de la Național, în cadrul proiectului “9G”.

I-auzi, ai urcat sfânta scândură, prima scenă a țării noastre.
Sigur că da. Nu știi că sunt o actriță la modă? (râde). Sfânta sfintelor. După aceea a venit o colaborare la Comedie, în “Îmblânzirea scorpiei”, după aia a venit încrederea în mine. Încrederea în mine a mai stat puțin pe drum, s-a oprit să bea o țuică, să-și facă un pic de curaj, nu de alta. Anul trecut pe vremea asta aflam că am fost selecționată în cadrul TIFF la “Zece pentru film”. Numai boom-uri! A fost o experiență foarte mișto, la TIFF. Am găsit o casă pentru “Aglaja”, am plimbat-o prin festivaluri, pe la Arad, Brăila, Iași… Am ieșit cu “copilul” în lume. Anul trecut, la începutul verii, am aflat că a câștigat Gelu Colceag directoratul la Teatrul Mic. Am lucrat la UNATC cu dumnealui. Știam că a venit și că m-a văzut pe mine și pe Popeasca (n.r. – Ana Bianca Popescu, și ea actriță la Mic acum) în “Mon Cabaret Noir”, musical-ul lui Răzvan Mazilu de la Teatrelli și că vrea să ne angajeze… Ne-a zis că am făcut o treabă foarte bună. Noi i-am zis mulțumim, domnule profesor, dacă o fi să fie… Și în toamnă s-a întâmplat că am ajuns la Mic. A fost foarte tare. Nu mă așteptam să mă angajez.

V-au mărit și salariile…
Dacă îți spun ce salariu am, pici de pe scaun. Dacă astea au fost salarii mărite cu 50% înseamnă că aceia care au calculat mărirea stau prost cu matematica și încep să mă îngrijorez.

Ai mâncat azi? Ai ce să mănânci?
Am. Mai e și soră-mea, care câștigă bine, are serviciu serios, nu ca mine. Și mă descurc.

Mai ciupești și dumneata din colaborări.
Problema e că s-au mai rărit de când m-am angajat. Acum încerc să îmi fac din nou ieșire în lume în privința colaborărilor. Au mai picat din spectacole, se joacă rar, tot felul. Ca la teatru, mon cher.

Care sunt planurile dumitale de viitor?
Să joc. Să joc. Să joc.

Acum, dacă ai serviciu…
Sper. Asta vorbeam și cu Popeasca. E frumos că am intrat la Mic și așa, acum să și jucăm. Exagerez. Am jucat, totuși. Am avut proiectul  –“Deșteptarea primăverii” – care a fost foarte fain. Am lucrat foarte mișto. Spectacolul îmi place mult, ne-am simțit cu toții foarte bine. Uite, joc și în “Karamazovii”. Sunt o fantomă care cântă.

Alina Petrică și muzica jazz

PETRICA4

Credit Foto: Dani Ioniță

Știi să cânți?
Și îmi și place. Am fost nevoită să învăț.

Te-a obligat cineva să cânți, în prima parte a vieții?
Nu. În prima parte a vieții îmi plăcea foarte mult să cânt și aveam și senzația despre mine că pot. Doar că pe ici, pe colo mi s-au mai tăiat aripile, zicându-mi-se că poate ar fi mai bine să nu mai urlu atât prin casă. Până când am ajuns la master, la UNATC, și a trebuit să lucrez pentru musical-ul “Chicago” și am luat câteva lecții de canto pentru a putea duce rolul. Și am mai fost și la Școala Populară de Artă, unde am făcut niște lecții de jazz vocal. Și după aia dacă tot aveam liber m-am dat și cu coregrafia, tot de la UNATC. Și uite că anii ăia m-au ajutat să pot să mă întâlnesc cu Răzvan Mazilu, să îi placă de mine și să mă ia și să nu mă fac de râs. Acum voi fi la al treilea proiect cu Răzvan, ceea ce e foarte mișto. Cumva, dezvolt și partea asta muzicală. Și apropo de planuri de viitor, nu pot să mă opresc din cântat și dansat în spectacole. În același timp vreau să încerc și un alt fel de teatru: să stau și să vorbesc, să nu mai cânt, să nu mai dansez, să nu mai zgârâi mobila, pur și simplu să joc realist-psihologic.

Unde ai învățat cuvintele astea?
La școală.

Ai un vocabular bogat?
Am și îl mai completez, mai o carte…
Ești cititoare? Ce citești?
Tot ce pot. Acum citesc o carte de psihologie care se numește Puterea extraordinară a subconștientului.

Și care e această putere?
Băi, nu știu care e, dar e extraordinară, dar aflu eu până termin cartea. Poți face orice dacă îți propui. Dacă lucrezi cu tine și dacă știi ce vrei, și dacă găsești uneltele potrivite, sunt sigură că poți face orice.

Unde o să fii peste douăzeci de ani?
Nu știu. La un moment dat mă gândesc că după ce voi avea o carieră înfloritoare o să îmi iau bărbatul și copiii, pentru că vor exista și aceste elemente în viața mea, o să merg și într-o țară subdezvoltată unde o să am grijă de alți oameni, care au nevoie mai mare de mine decât publicul spectator de teatru din România. Poate o să fiu ambasador UNESCO, ca Angelina Jolie (râde).

Alina Petrică și lecțiile primite de la Aglaja Veteranyi

Ce ai învățat tu de la Aglaja Veteranyi?
Să am curaj să nu mă mai mint. Și să am încredere în mine.

Dar Aglaja ce a învățat de la tine?
Nu știu dacă a învățat ceva, dar cred că ar fi putut să învețe că merita să trăiască mai mult de patruzeci de ani.

Păi, dumneaei a ales să-și încheie, cum se spune, socotelile cu viața (n.r. – Aglaja Veteranyi s-a sinucis, în Elveția, la patruzeci de ani).
Așa este. S-a grăbit un pic. A fost un personaj foarte interesant. În perioada în care lucram și la dramatizare și la conceptul spectacolului am putut să văd documentarul făcut de un regizor neamț, la șase luni de zile după ce Aglaja s-a sinucis. Foarte interesant. Povesteau și despre compania de teatru mai ciudățel pe care o avea cu iubitul ei. Apare pe filmare și iubitul ei, povestește că i-a fost greu cu ea în timpul vieții, dar și mai greu după ce ea s-a dus. Povestește și dimineața zilei în care ea s-a omorât, aruncându-se în lacul Zurich. Și mai puternic e faptul că spre finalul documentarului apar niște înregistrări audio cu ea, care își înregistra stările pe care le avea în momentul în care pica foarte tare. Stările de maximă depresie, în care nu era bine ea cu ea.

Dumneata în ce relații ești cu moartea? Te atrage un sfârșit prematur?
Mamă! Asta e cea mai mare frică pe care o am de când mă știu, să mor tânără. N-aș vrea. Aș vrea să îmi cunosc nepoții, ba chiar și strănepoții, dacă s-ar putea.

Poate că era o idee bună să te apuci mai din timp de făcut copii.
Nu-mi dai mult de trăit, așa e? (râde). Fix în perioada în care am lucrat la “Aglaja”, că am lucrat vreo doi ani, mi s-au stins din viață trei oameni din familie și perioada aia a fost crâncenă. Cu doi dintre ei am fost foarte apropiată fix în ultimele lor luni, săptămâni, zile de viață. De acolo am rămas cu niște sechele cu privire la moarte. A fost o chestie foarte personală. De aceea, și numele lor apar la sfârșitul spectacolului “Aglaja” și li se face acea dedicație (n.r. – printr-un montaj video). După experiențele pe care le-am avut lângă ei, și văzându-i cum au trecut prin viață și cum au trecut spre moarte, am avut o perioadă foarte razna. M-a păscut o depresie, m-a păscut o angoasă. Tot felul de bazaconii.

V-ați revenit, domnișoară?
Da, pentru că am căutat ajutor. De specialitate.

Iertați-mă, nu mă pricep, dar un pic de țăcăneală nu ajută în meseria dumneavoastră? Lumea așa consideră.
Un pic, da. Dar aveam prea multă, și nu era bine, că deraiază trenul și te duci pe câmpie.

Alina Petrică a învățat să nu mai dispere

ALINAPETRIC1

Credit Foto: Steluța Popescu

Acum considerați că aveți o doză adecvată de țăcăneală?
Acum, da, chiar da.

E cea mai bună perioadă din tânăra dumitale carieră?
Da. Chiar e cea mai bună. Mă simt și în formă, și puternică, și cu boii în ogradă, și am încredre în mine. Am învățat să nu disper.

Cine te-a învățat să ai încredere în dumneata?
Eu singurică.

De ce nu aveai, când n-aveai?
Sunt niște lucruri pe care nu le-am învățat în copilărie. Încrederea în sine e unul dintre ele. Nu am învățat-o.

Unde locuiești dumneata acum?
În cartierul Floreasca, nu stau rău deloc, mai ales că e căsuța mea. Am un apartament drăguț, cu două camere și două pisici. Am avut un tată care a avut o perioadă foarte bună în viața lui și în acea perioadă le-a luat fetelor case și mașini. Sunt o partidă foarte bună, să ne înțelegem (râde).

Tineret, dacă sunteți interesați de o actriță…
Eu vă aștept, ca și când… la teatru!

Dumneata văd că ai ochii albaștri. Deochi cu ei?
Nu, dar sunt deochiată într-un mare fel. Pentru că sunt empatică și absorb toată energia, și pe aia pozitivă, și pe aia negativă. Uneori, după spectacole, nu mai sunt om.

Ai și codițe ca Sandybelle. Așa umbli de obicei?
Când am chef. Acum am avut timp treizeci de secunde, cât așteptam la un semafor.

Știți să șofați bine?
Da, foarte bine. Îmi place să merg cu un geam deschis, să bag o muzică bună, un jazz, și să conduc așa până acasă. Uneori dau și mai multe ture înainte să mă duc acasă.

Ce zodie aveți dumneavoastră?
Sunt o scorpie cu ascendent în capricorn. Mi-a zis mie o ghicitoare în astre, la care m-am dus de curiozitate, că o să fie bine, după 30 de ani o să vină capricornul în viața mea și o să-mi aducă liniște și o să facă ordine. Dacă te uiți la mine, din exterior, o să pară că sunt organizată, dar de fapt trăiesc în haos.

Aglaja ce zodie era?
Cred că era geamănă.

Alina Petrică nu e un pescăruș
Cui o să îi mulțumești dumneata dacă vei primi premiul UNITER?
Multor oameni, dar nu vreau să spun de-acum.

Mai ai timp să mergi la teatru?
Acum, nu, până la mijlocul lui iunie nu pot, dau la vâsle, repet și joc. De obicei, când aveam timp, mergeam. Îmi place de mine pentru că mă duc la teatru și sunt spectator, nu sunt actor, nu sunt critic, nu sunt nimic. Îmi place să plâng la teatru. Nu mă duc cu preconcepții. Mă duc, așa, ca un copil,fără așteptări.

Planuri?
La un moment dat o să rămân gravidă, și atunci o să mă apuc să fac pian. Sau poate învăț și o limbă străină, în același timp. Oricum, nu se va întâmpla foarte curând. În viitor vreau să ajung să cânt mai mult și mai bine. Vreau să fac jazz. Ce-ai vrea să-ți spun, că-mi deschid o afacere? Nu prea trag eu la ban. Mă întrețin singură, îmi e de-ajuns asta. Până la angajare m-am descurcat din colaborări. Tata a fost sponsorul meu principal până la master, apoi a dat Domnul să încep și eu să joc. Marele meu avantaj este faptul că nu plătesc chirie. Dar mănânc, am facturi. Bine, și gătesc, îmi place enorm. Fac niște creveți în sos de vin!… Dar la o adică torn și o ciulama, mai fac și un borș moldovenesc… Când prind o oală pe foc mă bucur de ea, din suflet!

Ce ai vrea tu să afle cititorii noștri despre dumneata? Și nu te întreb eu, fiind incompetent.
(oftează și clipește rar) Aveți încredere că venim nu una, ci mai multe generații de oameni tineri cu har. O să facem treabă, o să ne facem fiecare bine meseria pe care ne-am ales-o. Teatrul nu moare, se transformă. (râde). Asta să fie concluzia: teatrul nu o să moară niciodată!

Ești un pescăruș, Alina Petrică?
Mai degrabă cred că sunt Mașa din “Trei surori”.

CITAT: „Anul trecut am câștigat premiul tinerilor critici de teatru la Gala HOP. A fost foarte drăguț din partea lor. Și uite că anul ăsta am nominalizare la cea mai bună actriță în rol principal, la UNITER. Sunt bine.  Alina Petrică, actriță

6 recommended
comments icon 0 comments
14 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun