Un sportiv nevăzător a uimit România cu medalia de bronz câştigată la Jocurile Paralimpice

5- 5 vizualizari


Alexandru Bologa este un nume despre care nimeni nu auzise înainte de septembrie 2016. Era un tânăr simplu, modest, măcinat de greutăţile unei sorţi crude şi implacabile. Însă numele său a răsărit din neant şi a devenit de notorietate cu prilejul Jocurilor Paralimpice de la Rio de Janeiro de anul acesta. În Brazilia el a impresionat o ţară întreagă graţie medaliei de bronz pe care a câştigat-o în concursul de judo pentru persoanele cu dizabilităţi. Ei bine, Alexandru, la 21 de ani, deşi nevăzător, a devenit al treilea cel mai bun judokan din lume la categoria sa de concurs.

Povestea acestui adolescent este impresionantă şi merită să fie împărtăşită tuturor. Originar din comuna Bobota, judeţul Sălaj, Alexandru s-a născut perfect sănătos. La 4 ani a rămăs fără vedere din cauza unui microb cu care s-a infestat mama sa în timpul sarcinii. Deşi a făcut nenumărate intervenţii chirurgicale, toate au rămas fără rezultat. Această situaţie nu l-a descurajat deloc. I-a displăcut profund ideea de a fi un asistat social şi şi-a dorit să traiască precum un om normal. Şi chiar a reuşit acest lucru prin intermediul sportului. A studiat într-o şcoală de nevăzători din Cluj, după care s-a apucat de înot, unde a obţinut rezultate foarte bune. A renunţat ulterior la înot pentru a se dedica judoului pentru nevăzători. Iar această alegere a fost de-a dreptul inspirată, deoarece a avut o carieră la care inclusiv sportivii normali ar privi cu invidie. A participat la zeci de competiţii de judo, europene sau mondiale, dar cea mai importantă performanţă a fost bronzul câştigat în acest an la Jocurile Paralimpice din Brazilia, competiţie destinată persoanelor cu dizabilităţi din lumea întreagă.

Alexandru este legitimat la Clubul Sportiv Municipal Cluj Napoca, oraş în care, pe lângă activitatea de judokan, studiază simultan la Facultatea de Psihopedagogie Specială, în cadrul Universităţii Babeş Bolyai. În plus, în timpul care îi mai rămâne liber urmează cursurile unei şcoli postliceale de masaj. În rândurile de mai jos vă invităm să-l cunoaşteţi îndeaproape pe Alexandru Bologa, un om cu suflet mare, „luptător şi perfecţionist”, cum îi place să se autocaracterizeze, şi un patriot până în măduva oaselor.

img_20150517_195010

Alexandru provine dintr-o familie modestă. Mai am un frate mai mic cu trei ani, care învaţă la Zalău. Părinţii sunt plecaţi la muncă în Spania pentru a le asigura copiilor un trai mai bun. Copilăria acestui tânăr a fost marcată de o întâmplare cruntă, care l-a lăsat fără vedere la o vârstă extrem de fragedă.

„Mama a luat un microb în timpul sarcinii, care m-a afectat după naştere. M-am născut normal, am văzut perfect până la patru ani, când a început să-mi scadă vederea. Părinţii m-au dus la foarte mulţi medici, în România şi Ungaria. Am ajuns la Bucureşti, iar medicii de acolo mi-au indicat să fac o operaţie în Belgia, la Bruxelles, când aveam 7 ani. Înainte de operaţie aveam şanse foarte puţine să văd din nou, cam 20%, aşa că doctorii le-au zis părinţilor că oricum rămâneam fără vedere şi atunci ai mei au zis că merită să încerce. Din păcate au avut dreptate doctorii, deoarece operaţia n-a reuşit şi am rămas orb”, povesteşte Alexandru, care vede doar lumina cu ochiul stâng, dar nu asta nu-l ajută prea tare, deoarece nu poate decât să distingă dacă afară e întuneric sau nu.

Boala care l-a lăsat fără vedere se numeşte dezlipire de retină secundară, diagnostic explicat de Alex pe înţelesul tuturor: „Retina e foarte mică, iar afecţiunea a afectat nervul optic şi medicii nu pot interveni pentru că nu au cum să lucreze acolo, e un spaţiu cât un vârf de ac. Deocamdată nu există nicio soluţie. Poate pe viitor, când va avansa medicina, vor exista metode mai moderne care să-mi poată reda vederea.”

Pe lângă CSM Cluj Napoca, Alexandru este legitimat şi la Clubul Sportiv Lamont, care, în colaborare cu Comitetul Paralimpic Român, îi asigură judokanului paralimpic toate condiţiile pentru a face performanţă: transport la competiţii, echipament, medicaţie, tabere de antrenament etc.

„Câteodată mai dau cu capul în stâlp, dar merg mai departe”

Deşi nu vede de la vârsta de 4 ani, băiatul nu face o tragedie din asta, ba chiar a reuşit să se adapteze foarte uşor şi să se descurce fără prea mult ajutor. El admite că orice persoană cu dizabilităţi trebuie să se obişnuiască cu boala pe care o are pentru că altă soluţie nu există.

„Merg cu bastonul pe stradă, la troleu mai întreb lumea ce număr este, mai dau câteodată câte un cap în stâlp sau în copac, dar merg mai departe. Mă descurc singur, cu mici excepţii. Când merg într-un magazin întreb vânzătorii şi îmi indică ceea ce am nevoie. Orice persoană care rămâne fără un simţ se adaptează. Nevăzătorii, mai ales, au probleme de a se integra în societate. Ei când ies în lume au un şoc. Dar eu am fost scos din această stare când am ajuns la lotul de judo. Prima dată nu eram obişnuit, toată lumea sărea să mă ajute, dar apoi s-au obişnuit cu mine şi mă privesc ca pe un coleg de-al lor şi ca pe un om normal.”

img_20160209_132854

La 7 ani, Alexandru a plecat din sânul familiei pentru a merge la Cluj-Napoca, unde a urmat cursurile unei şcolii de nevăzători, din clasa I-a până într-a XII-a.

„La Cluj am locuit într-un internat. Mi-a fost tare greu fără părinţi, mai ales că eram nevăzător. Am fost luat la 7 ani de lângă părinţi şi dus la şcoală.” Aceşti 12 ani au reprezentat pentru el o perioadă de maturizare timpurie. A făcut parte dintr-o clasă specială, unde materialele de predare erau adaptate, cu elevi mai puţini pentru ca profesorii să poată lucra cu fiecare în parte. În primii opt ani a învăţat să citească şi să scrie în alfabetul Braille. Ulterior a beneficiat de inovaţiile tehnologice, folosind laptopul şi telefonul, pe care sunt instalate programe speciale ce îl ajută să citească şi să scrie cu ajutorul unei voci sintetice.

De la torbal, la înot şi apoi la judo

La şcoala pentru nevăzători Alexandru a avut prilejul să lucreze cu profesori dedicaţi, însă dintre toţi un dascăl de sport a fost special, deoarece i-a observat aptitudinile motrice şi a decis că ar fi benefic pentru sănătatea lui să-l îndrume spre practicarea unui sport. Aşa a ajuns băiatul să practice torbal, un sport specific pentru nevăzători.

„Ulterior m-a văzut chinetoterapeutul şcolii, care m-a dus la înot. În 2009, la 14-15 ani, am participat la prima mea competiţie de înot, la Debrecen, când am terminat pe locul 2 din patru concurenţi. Am făcut înot până prin 2012, când Saly Wood Lamont (n.r. preşedintele Comitetului Paralimpic Român) a vorbit cu o profesoară de-a mea de la şcoală ca să înceapă un proiect de judo pentru nevăzători. Am asistat la o demonstraţie şi am fost entuziasmat. Am început să fac antrenamente de judo şi apoi am renunţat să mă mai duc la înot, deoarece voiam să fac judo de performanţă. Mi-a plăcut atmosfera de la judo, care e un sport mai sociabil, tot timpul trebuie să găseşti soluţii câştigătoare într-o fracţiune de secundă. Înotul mi se părea monoton, învăţai patru tehnici şi atât, pe când la judo tot timpul înveţi ceva nou”, explică Alex.

Iar practicarea judoului l-a schimbat mult din punct de vedere mental şi comportamental, l-a ajutat să se integreze mult mai uşor în societate sau să înveţe cum să câştige respectul celor din jur şi să-i respecte la rândul său. Mai mult decât atât, judoul i-a oferit casă şi masă la lotul naţional, unde beneficiază din plin de prietenia colegilor şi antrenorilor săi, care i-au ţinut loc de mamă şi de tată.

„În 2013 am fost în primul meu cantonament şi deja îmi doream să particip la competiţii. Prima competiţie la care am participat a fost în Ungaria, la final de 2013, când am luat locul 2 la juniori; a fost pentru mine prima tangenţă cu judoul pentru nevăzători. În 2014 au fost diferite cantonamente şi stagii de pregătire şi apoi am progresat şi am ajuns să particip la zeci de competiţii de judo. În ianuarie 2017 se împlinesc cinci ani de când fac judo.”

Problemele de sănătate cu care se confruntă l-au împiedicat pe Alexandru să găsească oponenţi pe măsura nevoilor lui. Practic, el este singurul practicant nevăzător de judo din România, iar asta a făcut ca de multe ori să se dueleze cu sportivi perfect sănătoşi. Şi spre surprinderea multora, a reuşit să le facă faţă. „Mai mereu mă antrez cu judokani care nu au probleme de sănătate, deoarece e greu să găsesc parteneri de antrenament cu dizabilităţi.”

Medalia paralimpică cea preţioasă

img_20160927_185505

Momentul culminant al carierei de judokan a lui Alexandru a fost participarea la Jocurile Paralimpice pentru prima dată în viaţa sa. El admite că această experienţă a fost ceva unic, cu totul şi cu totul special din punct de vedere emoţional. Totuşi, a reuşit să-şi tempereze emoţiile şi la finalul competiţiei şi-a văzut visul împlinit.

„A fost o presiune mult mai mare decât la un concurs obişnuit, pentru că toată lumea aşteaptă rezultate de la aceste Jocuri, de aici şi presiunea suplimentară. Au fost mulţi sportivi foarte bine pregătiţi şi am avut mari emoţii. Nu puteam să dorm noaptea şi am decis cu antrenorul să nu ştiu cine va fi adversarul meu până înainte de concurs. A fost o strategie bună, deoarece am putut să-mi temperez emoţiile. În total au fost patru meciuri. Primul a fost şi cel mai greu din concurs, dar am trecut cu bine de el, la fel şi de cel de-al doilea adversar, campionul olimpic de la Beijing. În cel de-al treilea duel am fost învins de un japonez mult mai experimentat decât mine, dar apoi am concurat în ultimul meci, decisiv pentru locul 3. M-am mişcat foarte repede şi l-am surprins pe un uruguayan şi am câştigat medalia de bronz. Această medalie este cea mai preţioasă de când practic judo.”

Succesul obţinut în Brazilia i-a deschis lui Alex apetitul pentru alte performanţe. Îşi doreşte să fie sănătos pentru a continua să practice judo, deoarece are în plan să participe la multe competiţii şi de acum înainte. Mai mult, deşi mai sunt patru ani până în 2020, el ţinteşte să repete la Jocurile Paralimpice de la Tokyo performanţa de la Rio sau chiar s-o îmbunătăţească. Dar până atunci vrea să se preocupe şi de viaţa lui privată şi să-şi îndeplinească dorinţa de a avea propria casă. Până acum nu a fost posibil, deoarece banii obţinuţi din indemnizaţia de nevăzător, indemnizaţia lunară de la club şi cea de sportiv de performanţă acordată de MTS nu i-au fost suficienţi. Însă banii primiţi de la stat pentru medalia câştigată la Rio, 30.000 de euro, îi vor ajunge pentru a-şi cumpăra o locuinţă.

img_20150514_151459

 

Decorat şi felicitat de preşedintele Iohannis

Bronzul paralimpic de la Rio i-a schimbat viaţa lui Alexandru. Dintr-un personaj simplu, de la ţară, acesta a devenit peste noapte extrem de cunoscut şi apreciat. Performanţa sa nu a rămas fără ecou în cercurile înalte, unde tânărul judokan a fost privit ca pe un erou.

„Când am venit acasă am realizat că am fost al treilea la Jocurile Paralimpice şi tot atunci m-am eliberat de presiune. Mie nu mi-a venit să cred că am medalie decât atunci când am revenit acasă. Toată lumea m-a felicitat, a fost o atmosferă foarte emoţionantă. Inclusiv la Cotroceni a fost o experienţă plăcută, mă bucur că am avut prilejul să fiu felicitat de preşedintele Iohannis. M-am bucurat foarte tare că am fost decorat împreună cu sportivii normali şi nu s-a făcut nicio diferenţă între mine şi ei.”

Pe lângă cariera de judokan, Alex este şi student la Facultatea de Psihopedagogie Specială, în anul 2, în cadrul Universităţii Babeş Bolyai din Cluj. Deşi ar fi putut să se dedice exclusiv judoului de performanţă, a dorit să urmeze cursurile unei facultăţi din dorinţa de a se echilibra din punct de vedere emoţional la competiţii.

„Mi-am dorit să ştiu să gestionez diferite situaţii, fie la meciuri, fie în viaţa de zi cu zi, să ştiu să mă cunosc mai bine pe mine însumi. Consider că m-a ajutat facultatea”, mai spune băiatul, care are în plan ca după facultate să facă inclusiv un master în psihologie şi apoi să lucreze în domeniul psihologiei sportive. Dar toate aceste planuri vor fi puse în aplicare după ce va fi terminat cariera de judoka.

„Dacă n-o să meargă cu psihologia sportivă, o să-mi deschid un salon de masaj, deoarece acum urmez cursurile unei şcoli postliceale de masaj, unde sunt în anul 2. Alerg dintr-o parte în alta, dar nu mă plâng, e mai bine aşa pentru că îmi ocup timpul. Întotdeauna mi-a plăcut să învăţ lucruri noi, să am activitate. De departe statutul de judokan îmi place cel mai tare. Dar nici celelalte nu-mi displac, altfel nu le făceam. Eu consider că dacă faci ce-ţi place, întotdeauna vei reuşi. Dar trebuie să ştii ceea ce-ţi place ca să fii dedicat.”

Alexandru are însă şi un mare regret, acela că sportul din România se află într-un regres ireversibil. Din punctul său de vedere statul este principalul vinovat, deoarece „cât oferă pentru sport, atâta primeşte înapoi. Bazele învechite, corupţia la nivel înalt, aria scăzută de selecţie sunt câteva cauze care au dus sportul românesc în prăpastie. Lucrurile au fost făcute în aşa fel încât noi să nu ştim ce se petrece în interior. La judo, România are legitimaţi 2500 de judokani, Brazilia are 650.000, Franţa 550.000, Japonia 700.000. La noi nu ai de unde să alegi. În plus, s-au scos şi orele de sport la şcoală, iar când există, părinţii vin cu scutiri medicale pentru copii. Nu e în regulă ceea ce se întâmplă.  Pe lângă stat, la colapsul sportului românesc contribuie şi presa, care, „din păcate, promovează doar fotbalul, iar majoritatea ştirilor sunt de proastă calitate. Într-un  fel înţeleg, pentru că asta se vinde, asta citeşte lumea. Dar totuşi, celelalte sporturi ar merita o atenţie mai mare, acum sunt prea puţin promovate, iar asta se traduce prin scăderea ariei de selecţie”, încheie sportivul.

CITAT: „Datorită judoului am învăţat să lupt ca să reuşesc ceea ce mi-am propus, să învăţ să am mentalitatea de învingător, să învăţ să mă respect pe mine şi pe cei din jurul meu.Alexandru Bologa, judokan nevăzător

5 recommended
comments icon 0 comments
5 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Militaru