Raluca Aprodu, actriță: „Nu cred că aș putea vreodată să mă mut din România!”

- 6- 42 vizualizari


NOUA GENERAȚIE. De unde vine și încotro se îndreaptă Raluca Aprodu, rol feminin în “Câini”, thrillerul românesc premiat anul acesta la Cannes.

Foto: Bogdan Grigore

Raluca Aprodu (31 de ani) are rolul feminin principal în filmul „Câini” (regia Bogdan Mirică). Filmul a primit premiul criticii de specialitate la Cannes (FIPRESCI).

Raluca Aprodu este, totodată, actriță angajată a Teatrului Național din București. Au fost ani în care a fost model. Prima ei carieră internațională a fost în modelling. Și, dacă vreți să știți, nu i-a plăcut niciodată. Abia acum, pe scenă și pe platourile de filmare, a ajuns ea acasă.

Despre ea se spune că este cea mai frumoasă tânără actriță din țara noastră. Nu vreau să combat această părere. Nu e treaba mea. Fanii trebuie să știe, în tot cazul, că Raluca trăiește o la fel de frumoasă poveste de dragoste cu actorul Tudor Istodor (fiul Maiei Morgenstern).

Dar se mai spune ceva despre domnia sa, și o spun mai ales aceia care au văzut spectacolul “Happy End” la Godot, un spectacol-fenomen pe scena teatrului independent: Raluca e un talent care abia urmează să zboare. Sunt întru totul de acord. Raluca Aprodu nu joacă doar la Național și la Godot. O puteți vedea și la Teatrul de Artă, și la Teatrul Evreiesc de Stat, și la Tîrgu Mureș…

img_3860

Credit foto: Filmul „Câini”

Cine sunteți dumneavoastră, domnișoara Raluca Aprodu?
Sau Raluca Oproiu, de exemplu, cum am fost trecută, greșit, pe un afiș.

Hai, nu mai spuneți! Când v-au trecut, domnișoară? Cum s-a întâmplat necazul?
La Timișoara am fost trecută pe afișul unui spectacol; era distribuția cu „Raluca Oproiu”.

Poate erați și dumneavoastră mai tânără, nu vă știa lumea.
Nu, nu se întâmpla chiar acum două săptămâni! (râde) Dar am înțeles că nu a fost o greșeală voită, ci a unui domn, pictor, care a pictat acel afiș, și nu înțelesese bine numele meu. Și nu l-au putut da jos, pentru că ar fi fost o jignire adusă maestrului.

Ai lăsat și dumneata de la tine.
Nu m-a deranjat atât de tare, de ce să mint? Mi se pare că e interesant să te cheme astfel.

Cu ce te îndeletnicești dumneata?
În perioada aceasta?

În perioada aceasta a vieții dumitale.
Repet la o piesă la Național, o comedie în regia lui Felix Alexa. Mâine încep altă piesă la Național. Pentru că mai nou sunt angajată la Teatrul Național.

Cine te-a angajat pe dumneata?
Un nebun! (râde)

Cum ai reușit?
Mare mi-a fost și mie mirarea! M-au văzut într-un spectacol pe care l-am avut în regia lui Erwin Șimșensohn, eram deja colaboratoare a teatrului și mi-au propus această experiență.

Și ești fericita posesoare a unei cărți de muncă?
Da.

E prima din viața dumitale?
Da.

Deci începe să-ți meargă și dumitale pensia.
M-am gândit la asta; dacă ajung să depind de pensie la 60 de ani, înseamnă că nu am făcut nimic cu viața mea. Sper să mi se încheie subit traseul, nu aș vrea să depind de pensie.

Lasă că e bine acolo, să ai o carte de muncă, nu?
Da, așa zicea și bunica, Dumnezeu s-o ierte!

Bunica știe întotdeauna mai bine, draga mea!
Știe mult mai bine; mai ales că a trecut printr-un război, probabil că pe vremea lor era mai bine…

Păi, și din ce ai trăit dumneata până acum?
Din activități independente, cum ar fi commercials& theater. And sometimes movies.

Ajungem și acolo. Hai să depănăm un pic cronologic istoria dumitale. De unde ești de loc?
Din beton. Sunt din Timpuri Noi, București.

Ați crescut la bloc?
Am crescut la bloc.

A fost frumos?
Da. Și bunica stătea tot la bloc, și vacanțele tot la bloc mi le făceam. Tata e din Galați, deci am copilărit și la Galați. Nu mult, o lună pe an, dar…

Aveți ceva moldovenesc în dumneavoastră.
Ceva moldovenesc există, da.

A fost o copilărie frumoasă la bloc?
A fost o copilărie normală pentru vremurile pe care le-am trăit, cred.

Ai fost fericită, Raluca?
Nu mi-am trăit copilăria din cărțile de povești ale lui Creangă, n-am fost un copil optimist sau expansiv sau sociabil. Nu, n-am fost așa. Am fost destul de închisă.

Și când ți-ai dat dumneata seama că ai putea să fii actriță?
Când am dat la facultate.

Până atunci n-ai cochetat cu ideea?
Ador cuvântul ăsta! Ba am cochetaaat! Am cochetat non-stop. Dar am trecut prin trei facultăți, pe care le-am abandonat… una dintre ele într-un stadiu destul de avansat, în anul III, la Drept.

Ați fi putut avea o meserie onorabilă, iată.
Aș fi putut, da, dar ce voiam eu să fac la un anumit nivel nu se putea face la noi în țară. Voiam Drept Penal și mi-am dat seama că nu…

Și atunci v-ați gândit să vă faceți actriță.
Nu atunci. Mă gândeam demult, dar nu aveam curaj.

În liceu n-ați fost în vreo trupă de amatori?
Doamne, ferească-mă sfântul! Prima oară am intrat într-o sală de teatru la 23 de ani.

Unde se întâmpla asta?
Cred că am văzut un spectacol la Ploiești.

La Ploiești? Erați în trecere prin oraș și v-ați oprit să mergeți la teatru?
Nu, m-am dus să văd pe cineva acolo. Bine, m-au mai dus ai mei când eram mică, la „Romeo și Julieta”.

Ați plâns?
Nu, n-am fost un copil care plângea. Și îmi amintesc că tatăl meu mi-a spus, când a văzut că nu plâng – sora mea plângea mai des… Am și o soră, pe care o iubesc și o ador. Mai mare cu un an jumate. Tata mi-a spus atunci că eu nu plâng pentru că mănânc foarte multă vitamina C! (râde)

Și așa era? Mâncați foarte multă vitamina C?
Da, și acum mănânc, gustul acru îmi place foarte mult. Mâncam cum erau pe vremea aia – pastile mici, albe, un tub pe zi.

Practic, aveți o imunitate de fier.
Aveam! Nu rezistă, vitamina C se elimină foarte repede din corp. Dar asta am aflat mai târziu. Când eram mică eram mult mai inteligentă decât acum, știam ce e bine pentru mine!

Vârsta, uite, începe să-și spună nemilos cuvântul.
Și stilul de viață…

Aveți un stil de viață haotic?
Nu, absolut deloc, dar mă stresez foarte mult cu lucruri care nu merită. Încerc să-mi educ chestia asta, îmi iese câteodată, dar îmi dau seama că mă agit foarte tare pentru lucruri care se rezolvă, până la urmă.

Raluca Aprodu a fost 6 ani model și a avut o frumoasă carieră internațională care nu i-a plăcut deloc

Și, până când v-ați hotărât să dați la teatru și cochetați cu alte meserii pe care le-ați abandonat prematur, cu ce vă mai îndeletniceați în perioada aceea?
Să ne întoarcem, să vorbim despre modelling?

Nu am vrut să sune chiar așa brutal.
Păi, asta a fost viața mea. Am făcut modelling, de performanță!

Ce înseamnă modellingul de performanță?
Înseamnă să pleci prin toată lumea. India, Taiwan, Italia, Spania, Germania, Rusia…

Și în ce consta modellingul ăsta?
Modelling consta în a te muta într-o țară străină, într-un apartament cu cinci, șase modele…

Care te detestă?
Nu, absolut deloc. Nu e chiar “Black Swan”! Sau mă rog, or fi, dar n-am nimerit eu, sau nu toate. Și, practic, 12 ore pe zi, cu book-ul în mână și cu o cartelă de metrou, te duci la zece castinguri. Și pe unele le iei, pe unele nu, iar a doua zi o iei de la început. Zece castinguri pe zi!

Și ce se întâmpla cu castingurile astea, ce puteai să ajungi să faci? Explică pentru cititorii noștri…
Poate vor să se apuce de modelling! (râde)

Poate vor. În primul rând trebuie să fii frumos, nu? Sau există modelling și pentru oameni mai puțin reușiți?
Depinde; frumusețea, în lumea asta, nu e…

Cât de cât, așa – să îi placă omului ce vede.
Eu n-am făcut podium. N-am fost niciodată silfidă și n-am avut 1,90 metri. Am făcut ședințe foto…

Câți metri aveți dumneavoastră?
1,72 metri, dacă stau dreaptă.

Mulți înainte!
Mulțumesc, nu!

Gata?
E ok! 1,72 e ok. Am făcut foarte multe reclame, că de aici a și pornit cariera mea internațională. Mă întorceam o lună în România, plecam trei; mă întorceam o săptămână, plecam două… Cam așa. A fost foarte greu. Șase ani.

Dar uite că n-ai murit!
N-am murit, dar mi-a lăsat niște… nu știu dacă sechele… Dar mi-a creat niște sisteme de apărare cu care acum nu prea am ce să mai fac.

Și cum era acolo? Plecai așa cu avionul, te duceai la Milano…
Fobie am! Asta cu aeroportul…

Nu mai suporți? Câte ore de zbor ai? Puteai să ieși la pensie dacă erai pilot?
Da, da, lejer! La un moment dat, ziceam că merg mai des cu avionul decât cu taxiul.

Înseamnă că ai făcut și parale?
Da, dar le-am cheltuit la fel de repede, neplăcându-mi ce fac.

Nu-ți plăcea?
Nu. Deloc. Trebuie să fii opusul meu – trebuie să fii sociabilă, să-ți placă să călătorești, să-ți faci prieteni ușor, să-ți placă să ieși în oraș – toate lucrurile astea au fost pentru mine un chin. Nu, nu-mi fac prieteni ușor, nu mi-am făcut niciodată; nu-mi place multă lume. Sunt un om retras, introvertit.

Păi, și asta se împacă mai bine cu teatrul?
Da, că nu te obligă nimeni în teatru să faci baie de mulțime, nu e ca la concert (râde). Te urci pe scenă și după aia te duci acasă.

14480493_1222115391189575_5511989634473629456_o-1

Credit foto: Filmul „Câini”

Raluca Aprodu a intrat din prima la facultate.  La admitere a spus un monolog din Lia Bugnar

Când a apărut teatrul în viața dumneavoastră? Ați fost la Ploiești, ați văzut…
Da, și mi-am dat tot timpul termene; dacă mă duceam la un casting de film și îl luam, îmi ziceam că la următorul mă duc la facultate. Și așa am făcut vreo cinci ani.

Luați,  între timp, și castingurile astea?
Da. Și după aia am dat la teatru și mi-am dat seama că-mi place foarte mult. Eu am intrat la facultate fără să știu dacă o să fac teatru. Nu știam dacă-mi place, nu puteam să spun că o să fac asta. Dacă m-am decis să mă fac actriță, am știut că îmi trebuie facultate – bună, rea, cum e ea.

Și a fost bună sau rea?
Pentru mine UNATC-ul  a fost bun. Dar am și făcut facultatea la 24 de ani.

Când erați coaptă.
Da, când știam ce vreau. Nu m-am dus cu nicio așteptare, n-am avut nicio iluzie…

Ați intrat din prima?
Din prima, da.

Cum v-ați pregătit?
Am avut cinci poezii, în loc de zece. O fabulă luată dintr-o carte găsită la Universitate, la cei care vând cărți acolo – cred că 1 leu am dat pe ea – o fabulă cu autor necunoscut. Îmi amintesc și că am zis monologul Liei Bugnar, din „Jocul de-a adevărul”. Îl zicea Dorina Chiriac, la Metropolis, îmi plăcea foarte mult; cu ăla am intrat, cred. După ce am zis monologul, care a fost OK, mi s-a spus: „Acuma zi-ne și ceva comic!”. Am zis fabula, și după ce am văzut că n-a râs nimeni, am zis: „Să știți că asta a fost aia comică!”. Și am cântat „Treceți, batalioane române, Carpații!”, o strofă.

Ce frumos: marele nostru șlagăr de luptă! Domnișoară, fiți sinceră: le știați și pe următoarele?
Le știam pe toate, cântecul ăla îmi plăcea enorm – îmi dau seama cum s-a văzut din afară. Am o fobie incredibilă să cânt, deși am ureche muzicală. E foarte neplăcut.

Din cariera dumitale de model nu ai rămas cu parale nici măcar să-ți iei o casă pe pământ? Nimic? N-ai nici măcar o garderobă bogată?
Depinde ce înseamnă asta. Am o pasiune pentru…

… lasă-mă să ghicesc: pantofi?
Bineînțeles! Bine, nu pantofi cu toc. Tot ce înseamnă…

…pantofi fără toc.
Da. Și sora mea are aceleași pasiuni…

Și ea cu toc sau fără?
Nu, ea n-are pantofi cu toc deloc; de fapt, nu mai are, că i-am aruncat eu tot dulapul! Îmi place să-mi cumpăr pantofi. Îmi place să-mi cumpăr lucruri de care nu am nevoie, am foarte multe haine cu eticheta pe ele, în dulap. N-are nicio logică, din exterior.

Te mai încap, din perioada modellingului?
Da, da, da.

V-ați menținut…
N-am fost niciodată grasă și n-am fost niciodată schiloadă.

Cât de cât.
Da, cât de cât, să meargă treaba.

Cu sănătatea sunteți bine?
Da, am avut o perioadă de o lună, în care am făcut 63 de analize, pentru prima oară în viața mea, dar sunt în limitele…

…suportabilului? Deci nu vă pierdem.
Doamne ferește, nu știu!

De-abia a început cariera dumneavoastră la Teatrul Național din București. În câte spectacole joci, în stagiunea asta, acolo? Două, deocamdată?
Nu, trei. M-am angajat în iulie; în decembrie o să am trei spectacole. Mi se pare destul de mult, deja.

N-am ajuns încă acolo. Deocamdată suntem la „Treceți, batalioane române, Carpații!”.
Așa, pe care l-am cântat…

…pe care l-ați cântat cu atâta succes.. Ați intrat la facultate, ați învățat carte… Câți ani?

Cinci, cu tot cu cei doi de master – inutili în total, dar am zis să îi fac și pe ăia.

Și la 29 de ani ați ieșit cu patalama la mână.
Ați calculat bine, foarte repede.

Mulțumesc, calculele elementare le stăpânesc ca nimeni altul. Și v-ați apucat de treabă…
Eram deja apucată de treabă. În anul II am făcut figurație în spectacolul lui Radu Afrim, „Avalanșa”; actrița principală a rămas însărcinată și am intrat eu în locul ei.

Și a fost bine?
A fost bine, da, am avut foarte mult curaj; am intrat în trei zile într-un rol principal la Teatrul Național… Partenerul meu era Marius Manole, care îmi e prieten…

…vechi și bun?
Da, avem un…

…un quelque chose?
Da, suntem foarte asemănători.

Dumnealui e Balanță.
Da, eu am ascendent în Balanță.

Mă iertați, dar la vârsta dumneavoastră deja vă guvernează ascendentul!
Așa se spune.

Și ce sunteți la bază?
Vărsător.

Vă uitați la viitor, nu?
Da, întotdeauna.

Și unde vă vedeți, domnișoară Aprodu, peste zece ani?
Întrebarea asta…

Îmi place întrebarea asta. E ca și cum v-aș da un interviu de angajare…
Nu știu unde mă văd! Mă văd bine.

Ce înseamnă binele pentru dumneavoastră?
Mai liniștită și mai încrezătoare în instinctele mele.

Păi, până acum n-ați fost încrezătoare?
Nu tot timpul. Câteodată am trecut peste instinct și am luat niște decizii nu neapărat mulțumitoare.

Carevasăzică, instinctul trebuie ascultat?
Întodeauna!

Deci vă vedeți bine, peste zece ani.
Absolut. Voi fi foarte bine.

Fără să putem conceptualiza acum acest bine.
Nu. Îl țin secret. Așa am înțeles, oamenii de succes nu își spun planurile.

poveste-de-dragoste

Raluca Aprodu nu vrea să facă parte dintr-o generație. Se reprezintă pe sine. A jucat deja în șapte lungmetraje

Sunteți un om de succes, domnișoară Aprodu?
Nu, doar am înțeles că oamenii de succes fac asta. Depinde cu cine mă compari. Poate pentru unii sunt, pentru alții nu. Nu știu.

Ați început să câștigați și parale din teatrul pe care îl faceți?
Da, am câștigat întotdeauna.

Deci nu e adevărat că ne mor tinerii actori de foame.
Dar eu nu reprezint absolut nimic – nici generația mea, nici generația care va să vie, nici cea care a trecut.

Vă reprezentați pe dumneavoastră, domnișoară.
Da, sunt o specie rară.

Spune-mi de filme. Te-am văzut la cinematograf, în „Câini”.
Și, ți-a plăcut?

N-are importanță dacă mi-a plăcut mie. Ție ți-a plăcut?
Da, foarte mult. Mi-a plăcut scenariul și mi-a plăcut și experiența…

Și de dumneata ți-a plăcut?
Mai mult ca în alte părți, da. Mare lucru.

Da?
Da. N-o să zic acum în care nu m-am plăcut, că doar nu sunt nebună să-mi dau singură cu…

…tesla-n.
Da. (râde) Dar aici mi-a plăcut de mine mai mult decât de obicei.

Criticii și publicul v-au îmbrățișat? Ați fost bine primită?
E un rol totuși mic, dar cred că a spus cineva că „evoluez frumos”.

Al câtelea film e ăsta pentru dumneata, mai știi?
Lungmetraj?

Da.
Cred că al șaptelea.

Și ai fost și dumneata pe covorul roșu? Pe covorul verde, pe ce covor ai fost?
N-am fost pe covorul roșu și n-am fost la niciun festival…

N-au vrut să te ia?

Nu știu dacă n-au vrut să mă ia, dar nu cred că era cazul să merg eu – sau poate era, nu știu, nu m-am gândit niciodată. Pentru mine, neavând treabă cu meseria asta și neștiind cum funcționează… Eu am început să aud de festivaluri de la colegi, de la Tudor… Dar nu mă raportez la ele, nu am avut niciodată legătură cu lumea asta, eu am aflat de pe net că a luat premiu la Cannes filmul „Câini”… După aia m-a sunat cineva să-mi spună că a luat nu-știu-ce premiu la Sarajevo. N-am urmărit și nu urmăresc; și cred că e mai bine așa, dacă se întâmplă e ok, dacă nu, nu e o tragedie. Nu mă interesează zona asta; nu mă deranjează să mă duc pe covoare roșii.

Ce vă interesează pe dumneavoastră?
Să-mi fac meseria, să mă întâlnesc cu oameni, să îmi placă ce fac.

În momentul ăsta, vă place ce faceți?
Și da, și nu. Încerc să mă mai dezvolt.

Munciți mult, domnișoară?
În perioada asta, da.

Raluca Aprodu are emoții de fiecare dată când joacă. Și – cel mai mult – iubește să salveze pisici

Mai ai emoții când joci, Raluca?
Am aceleași emoții pe care le aveam la început. Da, am emoții, dar nu din alea distructive. Am văzut actori – și femei, și bărbați – care au niște emoții din astea, absolut incontrolabile. N-am avut niciodată; adică nu să mi se facă rău înainte.

Dar după?
După, cu atât mai puțin. Da, am emoțiile alea frumoase, de care mă bucur. Mai am o revelație din astea, din când în când; chiar îi spuneam lui Bogdan (n.r. – Alex Bogdan, partener de scenă), acum vreo două “Happy End”-uri, că eu: „Ce facem noi aici?! Ies, zic un text, publicul se uită la mine…”

Spune-mi, draga mea Raluca, cum a fost cu „Câini” ăsta? Cum ai ajuns dumneata să joci în acest film?
Am dat un casting.

Și te-au luat tocmai pe dumneata.
Ca să vezi! Incredibil, greu de crezut! A mai scris cineva, nu dau nume, că au mai fost multe la casting, și totuși… Da, am fost la casting, ca orice om! Am dat chiar patru probe. Și m-au sunat foarte târziu, am crezut inițial că nu l-am luat.

Și v-ați bucurat, domnișoară?
Foarte tare, mi-am dorit foarte mult să joc în filmul ăsta. Enorm, pot să zic. A fost prima oară când mi-am dorit să joc în ceva – din ce am dat casting până acum. Mi-ar fi plăcut să joc în altele, dar nu m-a chemat nimeni.

Într-un Tarantino poate, ceva.
Nu, autohton.

Nu sunteți gata pentru Hollywood?
Oi fi, pentru ei m-am născut, dar nu sunt ei pregătiți pentru mine! Aici mi-a plăcut foarte mult scenariul, l-am citit pe nerăsuflate.

Aveți animale de casă?
Am două pisici.

Multe înainte!
Sper să nu, că nu mai pot.

Pisici sau pisoi și pisică?

Două pisici. Una are trei ani, am găsit-o la facultate; e prima mea pisică, mare, pe care o salvez și care a și rămas la mine, e o poveste foarte frumoasă cu ea. Și pe a doua am salvat-o de la vecinii mei; s-au gândit să o lase la ghenă…

O, Doamne!
Cu tot cu tăviță, cu castronelul de mâncare și nisipul. Erau niște chiriași care s-au mutat și, când a venit femeia de serviciu să facă curat, a găsit pisica în casa goală și a dus-o la ghenă.

Și cum le cheamă pe pisicile dumneavoastră?
„Punga”…

E cea de la ghenă?
Nu, pe cea de la ghenă am numit-o…

Îmi place să cred că n-o cheamă „Ghena”.
Ba da, am vrut, dar apoi mi s-a părut că ne batem joc de pisică; și o cheamă „Rozeta”. Noi îi spunem „Rozi”, ca să fie cu „i”, nu cu „a” – „Punga” și „Rozi”. Mă ocupam cu salvarea pisicilor și cu plasarea lor, numai că mi s-au terminat toți cunoscuții, inclusiv Facebook-ul, și pe-asta n-aveam unde să o dau, să fiu sigură că îi e bine. Era măricică deja și oamenii nu prea vor pisoi mari. Și am rămas cu două pisici. Sora mea are două pisici, mama are una, toți prietenii mei au câte o pisică…

…pe care dumneavoastră le-ați dat în plasament.
Da.

Așadar, preferați pisicile.
Prefer animalele, în general.

Preferați animalele – oamenilor?
Da.

caini

Ce a învățat Raluca Aprodu de la Vlad Ivanov, de la Dragoș Bucur…

Revenim. Ți-ai dorit foarte mult să joci în „Câini”, ai beneficiat de această oportunitate, ai împlinit-o… Cum sunt actorii cu care ai jucat dumneata? Sunt actori mari, marii noștri actori! Ai învățat și tu de la ei?
Da, bine, eu cu Vlad mai filmasem. Și cu Bucur mai filmasem, chiar de patru ori, nu cred că ne-am plictisit unul de altul, mai fur de la el… Pe Vlad îmi place așa de mult să-l urmăresc, mi se pare un actor minunat… Sunt oameni cu care ai chimie fără să te chinui; el a fost unul dintre ei. Am și filmat o dată în afara țării, vreo trei săptămâni.

Cu alt proiect.
Alt proiect, da. Ne-am înțeles foarte bine și mi se pare un actor de la care ai ce să înveți.

Tu ce ai învățat de la domnul Ivanov?
Unu, că trebuie să-ți asculți instinctul. Și doi, că nu te poți supăra pe tine când greșești.

Îți place în țara noastră? Nu s-au înregistrat progrese, pe parcursul vieții dumneavoastră?
Înainte nu știam că poate fi altfel – m-ai întrebat dacă am avut o copilărie fericită. N-aveam termen de comparație, toți eram la fel pe vremea aia. Toți aveam aceeași pereche de blugi, Big Star, singura, nu știam că se poate și altfel. Aveam același gen de copilărie – cu cheia de gât, cu părinți care munceau foarte mult, cu postul “Cartoon Network” abia apărut, pe lângă cei de la “Rai Uno”. Și erau păpușile Barbie, cu sclipici, abia apăruseră… N-am avut niciodată o păpușă Barbie, prima am primit-o cadou la 25 de ani, de la cineva căruia i-am povestit treaba asta și mi-a adus o asemenea păpușă. Îmi cumpărasem una de la piață – din alocație, țin minte – căreia nu i se mișcau nici picioarele, nici mâinile.

Era mai rigidă.
Era mai de Obor, așa. Sunt și oameni extraordinari în România, dar eu cred că, în general, chiar și oamenii ăștia mișto se chinuie mult să ajungă să fie mișto! Muncești mult ca să fii mișto. Oamenii care sunt mișto sunt așa pentru că au muncit foarte mult cu ei, s-au chinuit să depășească niște traume și niște frici și niște situații…

Dar unde ți-a plăcut dumitale, unde ți-ar plăcea să mai stai o vreme?
La New York mi-a plăcut foarte mult, dar și la Barcelona. De mutat, mi-ar plăcea în Australia.

Încă mai cochetezi cu ideea să te muți?
N-am avut-o niciodată cu adevărat, nu am vrut să mă mut din România, dar dacă m-aș muta… Dar nu cred că aș putea vreodată să mă mut din România! Am părinții aici, sora – nu știu dacă aș putea să mă mut definitiv. Dar să locuiesc mai mult timp, mi-ar plăcea foarte tare la Barcelona sau New York. New York-ul mi se pare…

Cât ai stat acolo?
N-am stat mult, zece zile, și la New York am fost de două ori. Vreo două săptămâni, în total. Dar nu e vorba de stat mult; la Viena am stat o zi și am urât-o.

Și la București stai de treizeci de ani!
Dar nu-l urăsc, îl iubesc. Iubesc Bucureștiul; îmi place foarte mult orașul, n-am asta cu traficul, e ok aici… Îmi place vara, când pleacă toată lumea.

Ce carte ai învățat dumneata, ce liceu ai absolvit?
Colegiul Național „Mihai Eminescu”.

E bun?
Da. Era, pe vremuri, în timpurile cele mai…

Ai învățat carte acolo?
Da.

Ai fost un elev silitor?
Am fost un elev silitor, până în clasa a X-a. Și în clasa a XI-a am avut 520 de absențe!

Din cauza modellingului?
Nu, nicio treabă, de el m-am apucat după. Nu știu, s-a întâmplat ceva cu mine, a fost o chestie incredibilă. N-am putut niciodată să învăț de la idioți!

Mâncați mult, domnișoară?
O să sară pe mine toate fetele, dar da! Mănânc mult.

Și cum reușiți să nu luați greutate?
Fac sport.

Mult?
Da. La o sală. Dar nu mă duc să trag de fiare, ci fac cycling și tot felul de alte lucruri…

Pentru sănătate.
Da. La cap. E o oră în care îmi place să transpir. Și, când simt că fac excese, mă mai temperez. Adică nu mănânc un porc.

Vă puneți pirostriile?

Nu.

Nu vrea să vă ia?
Nu s-a discutat asta și nu se pune problema așa, nu sunt genul de femeie care să fie luată. (Râde)

Frumos răspuns, vă felicit și pentru acesta!
Mulțumesc din suflet.

Marea noastră actriță, doamna Maia, vă învață meserie?
Nu avem acest gen de discuții.

Interesant. Care sunt modelele dumneavoastră profesionale? Aveți?
Nu.

Și atunci, de la cine furi dumneata meserie?
De la cei care nu îmi sunt modele. De la oameni care își fac profesia așa cum nu mi-aș dori să ajung să mi-o fac eu vreodată.

Funcționezi cu principiul „așa nu”?
Cu „așa nu” funcționez…

Aveți admiratori, tinere care ar vrea să fie ca dumneavoastră, care vă scriu?… Sau sunt sfioase?
Nu, n-am fost abordată așa: „Ești modelul meu în viață!”.

Ce actori îți plac dumitale? De la Hollywood?
Jennifer Lawrence. Mi se pare o mega-actriță.

Al Pacino?
Mi se pare nedemn să te compari cu bărbații; acum o să vorbesc ca o feministă…

Sunteți?
Nu. Nu sunt o feministă; mi se pare un curent greșit înțeles, care face mai mult rău decât bine.

Dar ce sunteți? Sunteți ceva?
Iubitoare de animale. Adică nu cred real că pot să am o relație bună cu un om care nu iubește animalele. Nu trebuie să ai zece pisici și șapte câini, dar…

CITAT: “Am fost crescută foarte frumos de ai mei, dar total ne-practic. Tot timpul le-am spus că mi-au dat un bun-simț de care nu are nimeni nevoie; și ăsta îl consider un defect, în zilele noastre. Un bun-simț exagerat și un profesionalism de care chiar nu e nevoie. Am niște principii – aveam niște principii, de fapt – atât de rigide, încât în unele situații chiar m-au încurcat…Raluca Aprodu, actriță

Fotografii din arhiva personală Raluca Aprodu

6 recommended
comments icon 0 comments
42 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun