Primul român care a studiat Medicina la Cambridge: Drumul pe care îl alegi în viață vine din intuiție

- 35- 577 vizualizari


Mihai Bica are 22 de ani. El este primul român care a studiat Medicina la Universitatea Cambridge, iar acum profesează în spitalele din Marea Britanie. Despre alegerea medicinei spune că a fost o intuiție, nu o dorință din copilărie. Când era în clasa a X-a și-a pus prima dată problema de a studia Medicina la facultate. A dat admiterea la Cambridge în clasa a X-a și a intrat la Christ’s College. Acum își alege specializarea și spune că îl atrage foarte mult transplantul. Recent a asistat și la prima sa operație de transplant de inimă și a fost de-a dreptul fascinat de ce poate face medicina. Mihai mai spune că în cazul lui, încă empatizează foarte mult cu pacienții și că nici cei mai cinici medici nu își pierd vreodată empatia față de pacienți. Umanitatea trebuie să fie prima trăsătură a caracterului unui medic, după părerea lui.

Viitorul României: În ce an eşti acum? Ce specializare studiezi?

Mihai Bica: Sunt în anul V, ne rotim prin mai multe specialităţi, acum sunt pe transplant cardiac/pulmonar .

Care ţi se pare cea mai interesantă specializare?

Păi, partea asta de boli cardiovasculare, cardiologie, chirurgie cardiacă.

Și ce te-a atras în mod deosebit către transplant cardiac?

Mi-a plăcut fiziologia şi patologia cardiovasculară în anii preclinici, iar acum în anii clinici îmi place ce văd în spital, îmi plac investigaţiile, pentru că sunt destul de numeroase şi clare, îmi plac intervenţiile percutanate şi cât de mult s-a dezoltat domeniul şi, în fine, chirurgia cardiacă e foarte spectaculoasă în sine. Îmi place că pacienţii sunt de toate vârstele, iar de cele mai multe ori tratamentul schimbă total viaţă pacientului.

Ai participat la un transplant de inimă?

Da! Chiar acum câteva zile.

Cum ai reușit, ce experiențe ai acumulat ca doctor aflat în formare?

I-am rugat să mă pună pe o lista, iar în eventualitatea în care apărea un organ (inima/plămân) să mă cheme şi pe mine în operaţie dacă au loc. Şi aşa s-a şi întâmplat, m-au chemat seara pe la 10. E fascinant să vezi inima bătând şi o procedura de aşa anvergură… e foarte interesant, chit că ar fi trebuit să îmi fie foarte somn, entuziasmul mă ţinea mai treaz că oricând.

12065592_10207862125574930_4181103799410166928_n

Ce ai făcut în timpul operației, ți-au pus bisturiul în mână sau ceva?

De făcut, nu am făcut mare lucru pentru că sunt destule persoane implicate şi operaţia trebuie să se desfăşoare cât de repede posibil. Am mai ajutat cu lucruri mărunte, un retractor, o pensă, dar simplu faptul de a fi acolo, aproape peste bolnav cu cordul deschis a fost suficient, sincer, şi am înţeles că la operaţii ulterioare, şi când voi avea stagiu de chirurgie cardiacă, o să pot să fac şi lucruri mai importante, să suturez ceva, sub supervizarea lor. Aştept cu interes şi puţină teamă.

Cum îţi schimbă percepţia ta despre viaţă şi oameni lucrurile acestea? Am impresia că medicii au un unghi mai special asupra vieţii.

E greu de spus, cred că e o experienţă transformatoare pentru oricine. Personal, îţi schimbă în general percepţia asupra vieţii, să vezi bolnavi de vârstă ta care au boli autoimune, care au avut neşansa unei boli genetice şi alte lucruri de felul asta, care mai apoi necesită operaţii, trasnplant, apar complicaţii (atacuri cerebrale etc), iar într-un caz fericit supravieţuieşti cu o listă de medicamente. Lumea crede că un trasplant e o nouă şansă, şi într-un fel este, dar doctorii spun că un transplant înseamnă a înlocui o boală severă cu una mai puţin severă. Nu vei avea niciodată funcţia de altădată, rata de supravieţuire la cinci ani e de 60-75%, trebuie imunosupresive puternice toată viaţă, vizite interminabile la spital.

Toate astea mă fac să mă gândesc cât de mult contează şansa în viaţă, cât de norocos eşti să fii sănătos. Dincolo de asta, există şi o segregare a pacientului ca om şi a bolii. În momentul unei operaţii, spre exemplu, totul este acoperit, steril, aseptic şi vezi doar câmpul operator, ceea ce direcţionează atenţia şi concentrarea pe obiectivul din faţa ta. Pentru unii poate deveni o rutină, poate e mai bine aşa, să nu te mai laşi impresionat de fiecare pacient, dar sunt sigur că până şi cei mai cinici doctori au pacienţi care le rămân în gând.

La ce te aşteptai când ai ales meseria asta? Şi de ce ai ales-o? Ai vrut de mic să te faci doctor?

Nu, n-am vrut să mă fac doctor de mic, doar din clasa a X- a, a XI-a a început să mă bată gândul ăsta. La momentul respectiv nu ştiam foarte bine ce înseamnă şi, pe măsură ce învăţ mai mult şi mă implic mai mult, îmi dau seama din ce în ce mai bine de realităţile din meseria asta. La momentul respectiv îmi plăcea ştiinţa, îmi plăcea ideea de doctor, de a ajuta oamenii, de a-i ajuta în momentul lor cel mai rău, îmi plăceau şi serialele cu doctori, chit că nu reflectau realitatea. Când alegi cariera, eşti oricum un adolescent impresionabil, dar până la urmă cred că undeva e o intuiţie care iese la iveală şi se concretizează în ceea ce vrei să faci pentru tot restul vieţii. Îmi place să cred că am avut intuiţia asta şi cred că dincolo de greutăţile pe care le-am întâmpinat şi le mai întâmpin, este ceva care dă un scop vieţii mele.

Apropo de seriale cu medici, ți-a plăcut Doctor House?

Da, Dr. House, Grey’s Anatomy, ER, toate astea, retrospectiv, îmi dau seama a m-au influenţat şi ele, oricât de pueril ar părea.

Doctorii se uită la seriale din astea?

Da, se mai uită. Dar acum, sincer, nu îmi mai face plăcere, am parte de destulă medicină în viaţă de zi cu zi şi oricum prezintă o varianta utopică şi nerealistă, dar unii se uită.

Responsabilitatea e foarte mare la medici, sunt vieţile oamenilor în mâinile lor, cum te pregăteşti astfel încât să nu greşeşti?

Problema e că nu există sistemul care să împiedice asemenea erori, eroarea umană nu o poţi elimina, dar aici ni se spune că există un sistem care să minimizeze eroarea umană, deci să nu se ajungă în situaţia asta de la bun început.

14067526_10210518332738449_8388964875239856275_n

Cum e atmosfera în sala de operaţii în Anglia? E tensiune?

Da, este, dar e şi normal să existe o anumită rigoare în sala de operaţie, sigur că sunt chirurgi şi chirurgi, dar chiar şi cei mai glumeți şi veseli lasă alte lucruri deoparte şi se concentrează acolo. De multe ori nu au timp să ne implice şi pe noi sau să ne explice, dar sincer, e de înţeles. Depinde şi de momentul din timpul operaţiei, sunt intervale mai relaxate unde se mai şi glumeşte, mai povestim ce am făcut în weekend, dar sunt şi intervale foarte tensionate unde e un moment critic pentru pacient.

Se înjură când stresul ajunge la cote înalte?

Chiar niciodată n-am auzit un doctor înjurând, probabil ar fi raportat la GMC General Medical Council şi dată o pedeapsă. Se pune atâta accent pe profesionalism, încât e de-a dreptul enervant, treubuie să fii efectiv impecabil că să aibă încredere maximă în tine pacientul şi populația în general.

Deci sunt profesioniști până la căpat?

Da, păi în Marea Britanie, doctorii au cel mai mare indice de încredere. Au făcut un studiu

şi sunt peste preoţi, profesori cu mult şi vezi pacienţii, majoritatea sunt atât de complianţi şi înţeleg orice le zici pentru că ştiu că ai dreptate şi că ai în vedere interesul lor. Pacienţii români înjură pe oricine, sunt mereu suspicioşi, nemulţumiţi, au impresia că sunt discriminaţi. Mulţi medici de familie mi-au zis de experienţe de genul ăsta cu pacienţi români şi mi-e cam ruşine în momentele alea.

Tu cum interacţionezi cu pacienţii?

Depinde de rotaţie, dar în general cam oriunde aş fi, acum ideea e să fim o parte din echipa medicală, ne recomandăm ca „student doctors” şi luăm istoricul medical, examinăm, facem tot felul de proceduri minore cum ar fi luat sânge, branula, sonda etc. De asemenea, sub supervizare poţi să faci şi alte lucruri, dar depinde, şi mereu trebuie să îi ceri permisiunea pacientului. E un fel de respect reciproc. Da.

Ai avut un pacient care te-a impresionat? Ai zis că medicii mai ţin minte pacienţi.

Da, au fost destul de mulţi, chiar de toate categoriile, şi tineri, şi bătrâni, şi cu probleme medicale şi cu probleme psihice, au fost unii tineri cu care puteam relaţiona mai bine şi care aveau calitatea vieţii foarte proastă şi mă făceau să mă gândesc la cum mă raportez eu la propria viaţă. Unii bătrâni cu demenţă din diverse cauze care mă întristau pentru că mă gândeam că acum ceva timp au avut şi ei o viaţă cum am eu, oameni care au fost marcaţi de tot felul de întâmplări cumplite şi angoase sau depresii care nu au leac, oameni care intră în stop cardiac de 10 ori în câteva ore şi trebuie resuscitaţi de fiecare dată. Chiar cred ai ce învaţă de la fiecare om şi ca doctor, sau mă rog student, în anii clinici eşti într-o poziţie unică în care ţi se povestesc experienţele astea, e un privilegiu.

13624647_1022278207850679_299162917_n

Ai văzut un spectru larg al vieţii omeneşti…

Da, exact, un spectru la care nu am avut acces şi care e foarte departe de viaţă mea. E foarte interesant să vezi toate aspectele astea şi oameni care ţi le oferă voluntar, cu încredere.

Cum a fost să fii student la Cambridge?

Acum e foarte diferit că suntem mereu în spital şi avem câteva săptămâni dedicate de cursuri efectiv, deci nu sunt foarte mult la Cambridge, pentru că stau mai aproape de spital care e la vreo 20 de minute de mers cu bicicleta şi e destul de diferit, iar multe stagii la avem în alte părţi. De exemplu, cel de acum e la Papworth, care e un centru internaţional de excelenţă . E diferit de anii preclinici unde era totul mai bine stabilit, mai organizat, acum eşti mai mult responsabil de propria educaţie.

Şi cum e? Preferi libertatea asta?

E şi bine, e şi rău, dar îmi prieşte într-un fel pentru că sunt destul de autodidact.

Cum a fost la început la Cambridge, ce impresie ţi-a lăsat?

Când am fost la zilele deschise şi la începutul primului an, am fost foarte impresionat, după însă am avut dificultăţile mele de adaptare, dar m-am mai obişnuit. Din păcate, în timp a mai dispărut farmecul. Mereu am zis că pentru turişti e superb.

Te-ai întoarce să profesezi în ţară?

În viitorul apropriat clar nu, deşi sunt foarte ataşat de familie şi de casă, asta e…

De ce crezi că pierde România atâţia medici tineri?

Păi de ce să stea într-un sistem neperformant, prost plătit, fără apreciere.

Ce planuri ai pe viitor?

Încerc să aplic pentru SUA.

De ce Statele Unite?

Pentru că e mai bine să fii medic în SUA, e un training mai bun, poate mai rapid, o compensaţie mai bună când avansezi, o să mă lămuresc mai bine vara următoare când sper să petrec două luni acolo. Sunt două luni de la şcoală, finanțate parţial, în care te poţi duce oriunde în lume.

Ce ţări aleg majoritatea colegilor tăi? A ales vreodată cineva România?

Chiar m-am interesat, şi nu, din ignoranţă probabil. Majoritatea se duc în ţări din lumea a III-a.

De ce?

Păi, e o experienţă unică, se duc la spitale ambulanţe pe Amazon.

CITAT: “Pentru unii poate deveni o rutină, poate e mai bine aşa, să nu te mai laşi impresionat de fiecare pacient, dar sunt sigur că până şi cei mai cinici doctori au pacienţi care le rămân în gând.” Mihai Bica, student la Cambridge.

Fotografii din arhiva personală Mihai Bica

35 recommended
comments icon 0 comments
577 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Ioana Nicolescu