Fondatorii Unteatru: “Reușita noastră e o întâmplare, un miracol”

3- 9 vizualizari


Andreea și Andrei Grosu sunt regizori. Mai mult, sunt și părinții-fondatori ai Unteatru. Aveau douăzeci-și-un-pic de ani atunci când au început povestea asta, în 2010. În vara asta au marcat, printr-un micro-festival, șase ani de când au deschis un loc de joacă pentru artiștii care nu voiau niciun compromis. 

Am scris în ultimii ani – pentru Viitorul României – zeci de actori din țara noastră. Nu de puține ori am auzit chestia asta: “Lasă-mă pe mine. Ia-i pe Andreea și Andrei Grosu. Ei sunt wow”. Am tot amânat, în mare măsură și pentru că nu-mi place cuvântul “wow”. Dar n-am mai putut amâna – erau deja un fenomen. Trebuia să aflu care e treaba cu ei.

Unteatru era înainte în sufrageria unei case, pe o stradă oarecare din spatele clădirii mari a CEC-ului. S-au mutat la mai mare pe Sfinții Apostoli, la numărul 44. Acolo funcționează și un bar care ar trebui să facă parale pentru a putea susține teatrul, dar încă nu face. Andreea și Andrei sunt încrezători. Ce au reușit ei cu Unteatru nu s-a mai întâmplat în țara noastră. Au făcut un teatru de capul lor, doar din pasiune și public. Au primit premii, au fost în mari festivaluri.

N-a fost deloc ușor. Dar uite că au rezistat de la o lună la alta – la început, la Unteatru nu se plătea bilet, dar se acceptau donații. Acum se plătește intrarea. Treaba a devenit serioasă. Doamnelor și domnilor, soții Grosu, deci. Unteatru.

unnamed-7


Andrei, Andreea, e mai degrabă rar ca doi oameni să aibă același drum atât personal, cât și profesional. Care e povestea voas
tră? Cum v-ați întâlnit?

Și avem și același prenume. Ne-am cunoscut acum șapte ani la Teatrul Metropolis. Am lucrat împreună la un proiect. Povestea noastră e ca toate poveștile lumii și ca niciuna. Ne știam de un an și ne-am hotărât să facem ceva. Și a iesit Unteatru. Aveam Unteatru de un an și ne-am hotărât să mai facem ceva. Și ne-am căsătorit. Totul a venit natural, în etape firești pe care le-am parcurs cu bucurie. E rar și prețios ce ni s-a întâmplat nouă și știm asta. Anul acesta teatrul a împlinit șase ani și i-am făcut cadou o casă nouă.

 

Ați reușit, uite, să dați naștere și să țineți în viață unul dintre cele mai importante spații teatrale din România – Unteatru. Când a fost cel mai greu și cum e acum?

Acum e cel mai greu. Dar și ieri a fost cel mai greu. Și acum un an. Și tot așa. E mereu greu pentru că am crescut și joaca noastră s-a transformat peste noapte în ceva mare, cu zeci de spectacole, zeci de concerte, angajați și alte lucruri de oameni mari. Reușita noastră e o întâmplare, un miracol. Nu ne-am propus nimic în afară de a ne satisface plăcerile egoiste de a lucra și a fi liberi să încercăm. În timp au venit multe lucruri bune peste noi: actori, scenografi, regizori, toți cei care astazi fac parte din echipa Unteatru.

O casă pentru libertate

Ce este, până la urmă, Unteatru? Ce se întâmplă astăzi aici?

Unteatru e un teatru. Până la urmă. Atât de simplu, sau nu. Nu vrea să fie altceva și nici nu poate. E tot ce i-au scris în stele ursitoarele la botezul de acum șase ani. Am început jucându-ne și sperăm că și astăzi se întâmplă de fapt același lucru. E un loc în care ne simțim liberi să facem tot ce ne dorim, să ne asumam riscuri. Aici putem face asta.
Care sunt recunoașterile pe care Unteatru le-a primit în cadrul breselei? Cum v-ați raportat la ele?

Premii multe, nominalizare la Uniter, participări în FNT, la Sibiu, în fiecare an, cronici multe, recomandări, like-uri, share-uri  și toate celelalte coordonate de apreciere pe care le poți primi azi. Ne-au dat încredere câteodată, alteori ne-au speriat, dar de cele mai multe ori ne-au bucurat. Ne-au bucurat pentru că auzea lumea de noi iar asta era cel mai important. Să vina lumea să vadă ce facem noi acolo. Fără public nu aveam nicio șansă. Ne dizolvam între pereții ăia de cărămidă și n-ar fi aflat nimeni.

9o0a7374
Din ce știți, se mai întâmplă undeva în România ca o familie să dăruiască societății un teatru? Dar în Europa sau în lume?

Rosemary Squire&Howard Panter cu imensa lor companie ATG Londra, Big dance Theater-Annie B Parson&Paul Lazar New York.  Doar două exemple dintr-o lista lungă.
Unteatru are o casă nou. Cum ați ajuns la ea și care sunt pașii următori? Ați mai câștigat proiecte? Ce veți monta mai departe?

Am ajuns în casa nouă cu ajutorul lui Adi Bulboacă. Studioul de fotografie în care Bulboacă și Ionuț Staicu lucrează e ușă în ușă cu teatrul nostru. Ne-a sunat Adi într-o zi și ne-a chemat să vedem locul gol de lângă ei. Știa că ne propusesem să căutăm ceva mai spațios și cu încălzire pe timp de iarnă. N-am mai câștigat niciun proiect pentru că nu știm să le scriem. Tot căutam ajutor dar nu găsim. Daca e cineva care citește si… Despre ce vom face noi, nu prea ne place sa vorbim. Cu siguranță ne apucam de un proiect acum în toamnă. Încă negociem acasă.
În această vară ați sărbătorit Zilele Unteatru. Care este bilanțul acestei noi apropieri dintre Unteatru și spectatorii săi? 

E al doilea an în care sărbătorim. Eram mai mici și probabil nu s-a auzit. Am mai făcut o treabă de-asta acum doi ani, când împlineam patru ani. Ne-a ajutat Casa Artelor sector 3 atunci. Acum totul a fost mai mare și mai colorat. Anul asta ne-au fost alaturi Staropramen, BRD, Ministerul Culturii. Deci am avut o voce mult mai puternică. A ieșit minunat, a fost mult, mult public, am avut ecouri în toate direcțiile, toata lumea bucuroasă. Noi credem că a fost o campanie de awareness fără să se fi vrut  una. A fost o aniversare extrem de reușită. Zilele Unteatru sperăm să devina unul din cele mai importante micro-festivaluri din mijlocul verii în Romania. Oamenii se bucură de teatru și în vacanță.

poza-tramvai-numit

Nimic fără Unteatru

Ce așteptări aveți de la viitorul vostru? Dar al Unteatru? Dar al României? 

Pam pam. Nu ne-am gândit. Spectacole mișto. Și de la noi și de la Unteatru. Și de la România.


V-ați împlinit visurile? Vă imaginați viața care va urma fără Unteatru? Ați putea să mai trăiți fără el?

O, da. Chiar ni s-au împlinit toate visurile. Ca printr-o vrăjitorie. Nu avem cum sa ne imaginăm nimic fără Unteatru. El e noi și noi suntem el. Ne confundăm. N-avem cum fără el.
Cine a jucat și cine a montat până acum la Unteatru și cum ați ajuns împreună?

Actorii echipei și regizorii lor; Cătălina Buzoianu, Sânziana Stoican, Mariana Cămărășan, Miriam Răducanu, noi doi, Andreea Vulpe, Kovacs Zsuzsanna, Alexandra Penciuc. Ne-am întâlnit în diferite perioade ale noastre. Cu Sânziana de la început, cu Mariana la fel, cu Andreea Vulpe recent… ni s-au legat poveștile în așa fel încât s-a întâmplat câte un spectacol. Nu am făcut planuri sau strategii de marketing. Chiar au fost întâlniri.


Ce putem vedea stagiunea asta la Unteatru?

Spectacole noi ca Liliom și Vandalul (care au avut premiera în Zilele Unteatru), cinci premiere în prima parte a stagiunii , concerte in fiecare weekend în bar, un proiect surpriză în bar, deschiderea bucătăriei și multe alte surprize.
Teatrul este, deci, deservit acum și de un bar care ar trebui să producă parale pentru a-i asigura și lui supraviețuirea. Produce? Ce ascultăm la voi la bar? De ce să venim? 

Deocamdată nu produce conform nevoilor. El a fost într-adevăr gândit ca o anexă a teatrului, care să îl susțină. E destul de greu taskul asta. Noi sperăm să se întâmple. Barul e destinație pentru Maria Raducanu, Alexandru Andrieș, Robin And The Backstabbers, Alex Stefanescu, Byron, Maxim Belciug și tot așa. Aveți toate motivele să veniți.
Spuneți că dacă ați făcut, la început, teatru într-o sufragerie pentru că ați găsit o sufragerie, iar dacă ați fi găsit un tramvai ați fi jucat într-un tramvai. Chiar n-ați găsit voi un tramvai în orașul nostru? Să ne așteptăm să vă găsim, totuși, itineranți pe șine?

Deocamdată nu. Cât timp avem un loc, nu. Și nici nu avem în plan vreun proiect de culturalizare în mișcare, deși nu sună rau deloc. Era un fel de-a spune că am face asta oriunde și oricum. Și așa e.
Ați deprins tainele antreprenoriatului cultural? Ați învățat să vindeți? V-a afacetat încercarea asta munca de regizori? Ați avut mai puțin timp pentru propria artă?

Nu. Nu. Nu. Și Nu.
Ce are special publicul de la Unteatru? 

Pe noi. Suntem ai lui pe viață.

Superba clădire de cărămidă, înconjurată de salcâmi și magnolii

image-18

Dacă reluăm discuția asta după douăzeci de ani ce întrebare ați vrea să vă adresez atunci? Dar acum cărei întrebări ați vrea să îi dați răspuns? 

Cum ați reușit să construiți în centrul Bucureștiului superba clădire de cărămidă, cu geamuri uriașe sub formă de arcada, înconjurată de salcâmi și magnolii, în care își are casa Unteatru?

Credeți că o să reușiți să construiți vreodată o casă pentru Unteatru, o clădire de cărămidă, cu geamuri mari sub formă arcadă, înconjurată de salcâmi și magnolii?


Există discuția asta că ni se duc marii noștri actori și rămânem ai nimănui. Că nu mai vin generații mari din urmă. Cum e de fapt? În cine credeți din noua generație?

Credem în cei cu care lucrăm, în cei pe care îi vedem, în cei talentați, în cei care vor să facă, în cei care fac, în cei care visează să facă. În afara generațiilor. În afara discuțiilor.
Dacă ați avea puterea politică să resetați sistemul teatral românesc, cu ce ați începe? Ce ați face? Ce e de făcut?

Nu comentăm.

Ați accepta să vindeți teatrul vreodată? Ce sumă ar trebui să pun pe masă dacă sunt dispus să cumpăr?

Un gazilion de fire de păr bălai identice. Sau un trizilion de zile cu cer la fel.  

CITAT: “Credem în cei cu care lucrăm, în cei pe care îi vedem, în cei talentați, în cei care vor să facă, în cei care fac, în cei care visează să facă. În afara generațiilor. În afara discuțiilor”. Andreea și Andrei Grosu

3 recommended
comments icon 0 comments
9 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun