Povestea lui Ian Tilling, britanicul stabilit de 26 de ani în România: a ajutat mii de români fără adăpost să se pună din nou pe picioare

- 5- 22 vizualizari


Dacă putem fi siguri de ceva, atunci putem fi siguri că Ian Tilling este unul dintre cei aleși să salveze lumea. Cu toate acestea,  Ian Tilling n-a fost dintre cei mai norocoși, ca de altfel nimeni dintre cei care care au trăit să-și vadă copii îngropați. Dar Ian Tilling n-a urmat calea cea simplă. A văzut mulți copii care mureau, a salvat și mai mulți, dar niciodată nu poți salva destui.  După ce i-a murit fiul, s-a stabilit în România. Erau anii ‘90. Și România, și copii uitați ai României aveau nevoie de un salvator.

Astăzi Ian Tilling este un personaj cunoscut în râdul expaților britanici din România. De 26 de ani locuiește în țara noastră, a venit la început cu un camion plin de ajutoare umanitare pentru orfanii români, după ce văzuse la televizor acele imagini cutremurătoare cu copiii legați de paturi în cămine și hrăniți cu biberonul. A fost șocat de ce a găsit aici și a încercat să facă tot posibilul pentru a schimba circumstanțele îngrozitoare în care se găseau acei copii. Acum conduce o asociație, Casa Ioana, care ajută persoane fără adăpost să se redreseze social, iar pentru munca sa umanitară a fost răsplătit de regina Elisabeta a Marii Britanii. Înainte de toate acestea, a fost polițist în Anglia, o carieră pe care și-a dorit-o de mic copil, a povestit Tilling într-un interviu pentru „Viitorul României”, dar povestea lui începe tocmai în Kenya, Africa, unde și-a petrecut primii 11 ani din viață și unde a învățat prima dată ce înseamnă ajutorul umanitar.

ian tilling 2

Viitorul României: Prima dată ați ajuns în România acum 26 de ani, când ați văzut acele imagini cu orfelinatele de groază din perioada comunistă.  Ce s-a întâmplat atunci de ați luat decizia să veniți aici?

Ian Tilling: La vremea aceea, majoritatea imaginilor care apăreau la televizor în Marea Britanie, erau imagini din cămine, locurile unde erau ținuți „irecuperabilii”. Erau niște imagini cutremurătoare cu tineri și copii cu dizabilități ținuți la grămadă în niște camere, neîngrijiți și fără strictul necesar pentru o viață decentă. Nu vedeai așa ceva în Marea Britanie. Știți ce era ironic aici, în timpul comunismului, din cauza acelei politici care interzicea avortul și contracepția, s-au născut foarte mulți copii pe care părinții îi abandonau. Copiii aceia rămâneau la maternitate și erau crescuți în sistem. Nimeni nu-i încuraja să se dezvolte și când ajungeau la vârsta de 3 ani, când se realizau testele psihologice care determinau dacă au o dezvoltare normală și se decidea dacă îi trimit la orfelinat sau la o casă pentru copii cu dizabilități, foarte mulți dintre acești copii picau testele. Erau marcați irecuperabili, dar culmea era că sistemul îi aducea în stadiul acela.

Și cum de ați decis să veniți până aici? Foarte mulți oameni au văzut acele imagini și au citit reportaje din orfelinatele groazei, dar nu au luat niciun fel de acțiune.

Eu am venit aici imediat după ce am văzut imaginile acelea de groază. Deja lucram în domeniu, aveam grijă de copii care sufereau de boli grave, aflați în ultimul stadiu, și prin cadrul unei asociații pe care o conduceam, îi duceam pe copii într-o ultimă vacanță, de obicei în străinătate, cu un întreg corp medical după noi. Țin minte că mă întorsesem dintr-o deplasare cu acești copii și soția mea de atunci, Celia, mi-a spus despre imaginile cu orfanii din România și m-a rugat să fac ceva pentru ei. „Acești copii nu au pe nimeni care să-i ajute, poate că ar trebui să te duci acolo să încerci să faci ceva”, mi-a zis ea. Am vorbit cu asistenta-șefă de la asociație și am hotărât să venim în România cu ajutoare umanitare pentru acești copii. Am venit cu un camion plin de mâncare pentru copii, jucării, îmbrăcăminte, tot ce vă puteți imagina. Am condus din Anglia până în România, eram destul de naivi dacă stau să mă gândesc acum. Încă din Ungaria am început să vedem urmele comunismului, lumea șușotea când ne vedea fiindcă era clar că suntem străini. Era un sentiment ciudat, să fii în cetrul atenției pur și simplu fiindcă erai străin, un pic intimidant. Am trecut de graniță unde au făcut un inventar cu tot ce aveam.

Cum a fost contactul cu copiii când ați ajuns la ei?

Era un cămin din comuna Plătărești la vreo 40 de minute distanță de București. Era ceva de nedescris. Avea pereți înalți de beton și o poartă de metal păzită de un gardian. Era frumos pe dinafară, o grădină îngrijită, pomi, flori, soare și liniște. Era, de fapt, o decepție, dacă știai ce este înăuntru. Primul lucru care m-a izbit când am intrat a fost mirosul de vomă și diaree, era peste tot. Al doilea lucru pe care l-am sesizat erau țipetele și imaginea copiilor care se legănau cum fac oamenii cu probleme psihice. Erau copii care vorbeau cu personaje imaginare din jurul lor. Țin minte că în prima cameră în care am intrat erau 20 de pătuțuri în care stăteau copii mici, era întuneric și toți erau înghesuiți acolo, abia puteai să ajungi la ei. Am crezut că sunt copii de 3-4 ani, dar în realitatea aveau vreo 7-8, însă nu se dezvoltaseră normal din cauza lipsurilor. Toți erau ținuți la pat, hrăniți cu biberonul și muștele din cameră se adunau în jurul gurii și ochilor. Erau atât de letargici încât nici măcar nu încercau să le alunge. Nu știu cum să spun, pur și simplu trăiau acolo cu zilele, fără nimic, zăceau în pat tot timpul. Te așteptai să interacționeze între ei, dar toată lumea lor se limita la izolarea aceea în pătuțurile lor.Toată ziua strigau și plângeau de frustrare.

Ați stat acolo aproximativ o lună. Ce ați făcut în tot acest timp?

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i spălăm, să-i curățăm, ceea ce era dificil de menținut fiindcă nici măcar nu aveau pemperși. După un timp, am pierdut o fetiță, Carmen, foarte fragilă, avea în jur de opt ani dar arăta ca o femeie bătrână din cauza suferinței. Moartea acelei fetițe m-a șocat și am zis stop, nu mai putem continua astfel, trebuie să facem ceva. Adusesem multă mâncare pentru copii, însă aceasta fusese încuiată într-un depozit. Sistemul de hrănire la biberon nu funcționa, copiii mai puternici furau biberoanele celor mai slabi, era o junglă și nu era de mirare că se ajunsese la un asemenea nivel de malnutriție. M-am dus la directorul căminului și i-am spus că este o nebunie ce fac acolo, inuman și că acești copii nu vor avea niciodată o șansă dacă nu sunt ajutați în primul rând să mănânce cum mănâncă toți copiii de vârsta lor. Trebuie să schimbăm ceva, dar directoarea nu a vrut să schimbe nimic, ne-a zis că mâncarea o să le afecteze creierul. Nu-mi venea să cred ce aud, era 1990 și doamna aceasta, psihiatru, spunea asemenea inepții. Am spart depozitul și am luat mâncarea de acolo, sub amenințările directoarei. Așa am început un program prin care să-i ajutăm pe copii să mănânce normal, nu din biberon.

Și ce s-a întâmplat?

A fost un succes, imediat a dispărut problema cu diareea, iar copiii au început, încetul cu încetul, să se comporte mai normal. Am reușit să-i scoatem din paturi și i-am învățat să meargă. Era extraordinar.

Cum ați reușit asta?

Cu greu, imediat ce părăseau singurul loc pe care îl cunoșteau, pătuțul, plângeau și țipau de disperare. Era singurul sanctuar pe care îl știau, să-i scoți de acolo și să-i plasezi altundeva era traumatic pentru ei. Însă, odată ce i-am scos din pătuțuri, am început să-i învățăm să interacționeze, să se joace cu jucării. A fost șocant să vezi, la început, că nu știau cum să se joace cu jucăriile pe care le adusesem. Efectiv nu aveau conceptul de jucărie, de joacă… Mi-am dat seama atunci că, în realitate, copiii imită adulții, noi îi învățăm să se joace, dar acești copii nu avuseseră niciodată această experiență. Au început apoi să interacționeze unii cu ceilalți, efectiv li se schimba comportamentul pe zi ce trecea. Țin minte și primul băiat care a învățat să meargă, avea șapte ani jumate. Când l-au văzut și ceilalți copii, au început și ei să depună efortul să meargă. Odată ce au descoperit că pot să meargă, au început să exploreze lumea din jur. Îmaginați-vă că opt ani din viață i-ați petrecut într-un pătuț și apoi găsiți, în sfârșit, libertatea de a explora lumea. I-am scos în curte, la soare, pentru prima dată în viața lor. Reveneau la viață.

Ce s-a întâmplat cu ei?

Aceștia erau irecuperabilii, cum i-a etichetat tocmai sistemul care i-a abandonat și i-a adus în starea aceea. Doi dintre ei au fost adoptați atunci, unul din ei duce o viață normală în Marea Britanie acum, altul a dezvoltat probleme mentale, dar se descurcă și el, trăiește independent. De asemenea, mai știu trei băieți care au fost ajutați de o asociație scoțiană care le-a cumpărat un apartament aici, în care să locuiască.

De ce ați continuat atunci să vă implicați în această poveste?

La vremea aceea am încheiat o carieră în poliție, căutam ceva de făcut. Aveam 49 de ani și nu aveam de gând să stau degeaba, dar nici nu știam clar ce voiam să fac. Prima mea experiență în România a fost șocantă, când am plecat de aici nu am vrut să mă mai întorc.

ian tilling 3

Vă considerați român acum?

Da, sunt român. Nu am stat niciodată atât de mult într-o țară pe cât am stat aici. Am călătorit foarte mult la viața mea. Primii 11 ani i-am petrecut în Kenya, în Africa, apoi am plecat la școală, în Marea Britanie.

Cum a fost copilăria în Africa?

Paradis. Țin minte și acum exact unde era casa noastră și într-o zi o să mă întorc acolo cred, să o văd.

Părinții erau implicați în muncă de caritate?

Da, mama era implicată și am început să fac muncă de voluntariat încă de la 13 ani. Mă duceam la spital și aveam grijă de bătrâni.

Ați fost educat să ajutați oameni.

Da, dintotdeauna. Am învățat să văd toți oamenii la fel, nu am stigmatizat oamenii niciodată. Dacă am în față o persoană cu dizabilități, nu o stigmatizez, este un om la fel ca mine, doar că are mai multe dificultăți în viață decât mine.

Majoritatea oamenilor nu văd lucrurile astfel.

Nu, și nu înțeleg de ce.

Cum era tatăl dvs.?

Trecuse prin război (Al Doilea Război Mondial –n.r.), era un om tăcut, rezervat, așa erau crescuți bărbații pe vremea aceea. Niciodată nu am văzut emoție la el.

Nu v-a povestit niciodată despre război?

Nu, bunicul mi-a povestit, însă. El trecuse prin ambele războaie mondiale. Ne-a povestit întâmplări de pe front, cum a fost lovit odată de un glonte în picior și l-a scos singur cu baioneta.

Cum a ajuns familia în Kenya?

După război, tata a lucrat cu primele calculatoare din lume. A reușit să se angajeze la o companie care opera în Kenya și așa am ajuns acolo. Am stat 11 ani, după care am plecat la școală în Anglia.

Şi polițist cum ați ajuns?

Ah, asta voiam să mă fac de mic. M-am înscris la concurs, însă aveam cu doi centimetri mai puțin decât limita de înălțime acceptată. Nu m-au primit. M-am dus și a doua oară, peste trei luni, dar am fost respins din nou. Nu m-am dat bătut, am încercat și a treia oară. Un inspector de poliție m-a recunoscut atunci, m-a întrebat a câta oară sunt aici. I-am zis că sunt la a treia încercare. Mi-a zis în glumă că sunt un nemernic perseverent (determined little bastard – n.r.). I-am zis că da, sunt, și dacă mă respinge și acum, voi încerca a patra oară. A râs și m-a trecut, chiar dacă nu aveam înălțimea necesară.

Cum a fost viața de polițist?

Am fost norocos la început, aveam un mentor care m-a învățat multe. Am fost postat la început în centrul Londrei, o zonă foarte „posh” (fițoasă –n.r.).

Aveați uniforma aceea tradițională?

Daa, cu casca aia mare. Era minunat, nu-mi venea să cred că reușisem, aveam doar 19 ani. Eram atât de tânăr încât oamenii nu prea mă băgau în seamă, așa că am crescut o mustață ca să par mai serios. Mi-a plăcut la nebunie meseria, am lucrat și la investigații criminale, mă simțeam ca James Bond.

Ați văzut multe lucruri teribile…

Da. Întotdeauna am încercat să văd binele din oameni, ceea ce era neobișnuit pentru un ofițer de poliție. Problema este că un polițist, în timp, ajunge să împartă oamenii în trei categorii: victime, agresori sau martori. Este ușor să clasifici oamenii pe care-i cunoști într-una din cele trei categorii, chiar și atunci când nu mai lucrezi în domeniu, e un obicei greu de lăsat în urmă. În primii ani după ce ieșisem din poliție, când intram într-o cameră, aveam grijă instinctiv să nu mă așez cu spatele la ușă și eram atent la tot ce se întâmplă în jurul meu, nu mă puteam relaxa. Deci, da, e greu să treci de la polițist la civil. Și mai e ceva, e foarte greu să uiți. Am văzut tot răul pe care îl comit oamenii, crime, omoruri, violuri, abuzuri de tot felul. Dacă nu poți empatiza cu victimele, nu poți să-ți faci meseria cum trebuie. V-am povestit mai devreme că în Marea Britanie lucram cu copii care se aflau în fazele terminale ale unor boli care nu aveau remediu. Am stat alături de acești copii, în ultimele lor clipe de viață, o experiență pe care nu o voi uita niciodată. Important este, pentru orice persoană care ajunge să empatizeze la un asemenea nivel în situații de viață, să poată să se descarce emoțional la sfârșitul zilei și să nu se uite pe sine. Dacă nu faci asta, înnebunești.

Ce cazuri v-au rămas în minte?

Țin minte odată, în ziua de Crăciun, eram detectiv senior pe atunci, primisem un telefon chiar înainte să ne așezăm la masa de Crăciun. Era cazul unui bebeluș mort. M-am dus la casa familiei și nu o să uit niciodată scena pe care am găsit-o acolo. Mama copilului stătea pe jos, lângă bradul de Crăciun, cu toate cadourile în jur și îți ținea copilul la sân, parcă încerca să-l aducă din nou la viață. Nu a vrut să-l lase din brațe, am stat cu ea două ore ca să o determin să-mi dea copilul să-l duc la morgă, la spital. După ce am reușit să facem asta, m-am întors acasă, la familia mea, la masa de Crăciun… a fost îngrozitor de dificil.

Să ne întoarcem la venirea în România, ce v-a determinat să vă întoarceți înapoi după experiența de la orfelinat?

După cum probabil știți, la vremea aceea mi-am pierdut băiatul cel mare. A murit la 19 ani într-un accident. Nu am fost lângă el când s-a întâmplat. A fost cea mai îngrozitoare experiență prin care am trecut vreodată. Nu vă puteți imagina ce înseamnă să vezi corpul neînsuflețit al copilului tău. Am trecut prin toate stadiile doliului, furie, disperare, deznădejde, învinovățire. Ne-a distrus pe toți, familia s-a destrămat într-un sfârșit. Când am venit aici, cred că fugeam de tot, m-am aruncat în muncă.

Cum s-a desfășurat activitatea dvs. aici pe parcurs?

Am început aici un proiect pe care-l aveam și în Marea Britanie, Casa Ioana, de la Joanna.

De ce Ioana?

Vine de la numele unei fetițe pe care am încercat să o ajutăm, dar care a murit în brațele mele. Am creat acea asociație în memoria ei. Proiectul a întâmpinat și probleme din lipsă de fonduri. Și eu am avut o perioadă îngrozitoare atunci, cred că ajunsesem să clachez într-un sfârșit. M-au ajutat niște prieteni să-mi revin. Niște prieteni britanici au încercat să mă determine să mă întorc înapoi în Marea Britanie, dar am rupt biletul de avion și am zis că rămân. A doua zi am început să bat la ușile companiilor să caut finanțare pentru Casa Ioana și așa am reușit să mă redresez. Inițial, Casa Ioana era un adăpost pentru oamenii străzii care erau în majoritate bărbați, dar în timp a fost un schimb demografic în rândul oamenilor fără adăpost, au ajuns mulți bătrâni în stradă, femei cu copii care fugeau de violență în familie.

Cum îi ajutați pe acești oameni?

Ei nu rămân la noi pentru o perioadă nedefinită. Sunt cazați pentru un timp, cât să se pună din nou pe picioare. Când vin la noi, problemele lor de viață sunt copleșitoare pentru ei, într-atât încât ei cred că nu își vor reveni niciodată. Noi le arătăm că ceea ce ei consideră un munte de probleme care nu pot fi niciodată rezolvate are totuși soluții, însă trebuie să te uiți la fiecare componentă individuală și să rezolvi lucrurile pe rând. Un proiect de viață, pornind de la întrebarea unde vrei să fii peste 12 luni, care sunt obiectivele tale în viață, care sunt resursele de care ai nevoie ca să ajungi acolo, cum te mobilizezi? Oamenii ajung astfel să aibă încredere în forțele proprii și se mobilizează tot mai mult până când ajung să-și îndeplinească aceste obiective.

Cum ajung să-și găsească un loc de muncă?

Asta este partea cea mai grea. Barierele pe care le au ei sunt mult mai greu de dărâmat decât barierele pe care le vede cineva care nu se confruntă cu probleme de bază de supraviețuire. Nu ne putem aștepta în mod realist ca acești oameni să-și găsească imediat un loc de muncă și să se redreseze social. Am dezvoltat un program special astfel încât ei să învețe cum să obțină un loc de muncă, cum să scrie un CV, cum să se comporte la un interviu. De asemenea, pe mămicile tinere care nu au terminat școala le ajutăm să își finalizeze educația școlară. Îi ajutăm și cu planificarea financiară odată ce se angajează. În general, după ce pleacă, nu mai revin la noi. În toți anii aceștia, nu am întâlnit niciodată o persoană care să spună că a ales o viață fără un adăpost deasupra capului. Ei spun că nu au avut oportunități, alegeri și ajutor și că s-au adaptat la acest stil de viață. E o diferență între a adopta un stil de viață și a te adapta la o situație pe care nu ai putut să o eviți. Noi toți, ca societate, ca stat, avem o responsabilitate față de semenii noștri să-i ajutăm.

CITAT: „Nu vă puteți imagina ce înseamnă să vezi corpul neînsuflețit al copilului tău.” Ian Tilling, fondator Casa Ioana.

5 recommended
comments icon 0 comments
22 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Ioana Nicolescu