Plaiul unde totul se poate, o poveste din România

4- 8 vizualizari


În 2006, Andreea Iager și Norbert Tako creau un festival de world music care avea să salveze Muzeul Satului Bănățean, devenind un eveniment-emblemă al Timișoarei de-acum. Andreea avea pe atunci 20 de ani, Norbert – 19 ani. Erau tineri, aveau o idee și nimic nu le-ar fi putut sta în cale. După un deceniu și zece ediții, realizate întotdeuna numai de voluntari, după ce a adus în România artiști ca Al Di Meola, Manu Chao, Zaz și atâția alții, Plai îți apare ca o legendă care se scrie sub ochii tăi, ai spectatorului. În al unsprezecelea an de festival, cei care l-au creat fac un pas în spate, dar povestea continuă, căci este una despre ceea ce construiești și dai mai departe.

Pe Andreea Iager Tako și pe Norbert Tako i-am văzut prima dată într-un alt festival – festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis din Alexandria, în anul 2014. Atunci i-am auzit vorbind despre Plai, festivalul pe care îl lansaseră încă din adolescență la Timișoara, într-un muzeu pe atunci total neprimitor cu publicul.

Un festival de muzică internațională într-un muzeu cu specific bănățean.  Ascultându-i, voiai să vezi cu ochii tăi ce se întâmplă acolo, ca și când ai fi vrut să te convingi că e adevărat. Norocul a făcut ca în același an să fiu invitată în festivalul lor, ca jurnalist. Și iată-mă într-un muzeu mai viu ca oricare altul. La fiecare pas, sunt ateliere gratuite la care poți picta, face yoga, poți scrie, poți lucra tot felul de năzbâtii, poți învăța atâtea și atâtea; și apoi, sunt casele despre care ghizii îți vorbesc minute în șir și în care te pierzi fascinat precum turistul crescut în cu totul și cu totul altă zonă a țării, care astfel descoperă Banatul. Trebuie să recunosc că totul era cu atât mai fermecător pentru mine cu cât era pentru prima dată când ajungeam în vestul extrem al țării și prima dată când vizitam Timișoara. Însă la prima mea vizită nu am părăsit muzeul decât pentru a mă întoarce noaptea târziu la hotel, de unde ziua următoare, cât mai devreme, să revin la muzeu. Atunci am auzit prima dată de „Prin Banat”, cei care spun ca nimeni alții povești de pe plaiuri bănățene. Tot acolo am văzut filmul „Usturoi” (regia: Lucian Alexandrescu) de care încă nu auzisem pe nimeni vorbind la București și care avea să declanșeze o frumoasă isterie care încă nu s-a încheiat. La Plai, am văzut teatru – acel amețitor „Zic Zac”, de Andrea Gavriliu, aflat în plin succes. Am degustat felurite preparate culinare, pentru că în curtea muzeului găsești mâncăruri de atâtea specificuri. Iar serile, i-am ascultat pe cabo-verdianul Tito Paris, pe portugheza Carminho, cu spiritul ei fado, pe faimoasa trupă de dub Asian Dub Foundation, pe catalunezul Salao, cu al lui flamenco, și pe o ploaie torențială – trupa Subcarpați+Orchestra. Am părăsit festivalul luând cu mine amintiri de neuitat și dorindu-mi să-i aflu, în detaliu, povestea.

Călător obișnuit cu festivalurile, ajunsă din nou în acest an la Tmișoara, pentru JazzTM, am întâlnit-o acolo pe Andreea Iager Tako și, timp de ore bune, mutându-ne de la o cafenea la alta, am ascultat-o vorbind despre cum este să faci un astfel de eveniment în România, despre cum se poate salva un muzeu, despre cum este să crezi cu adevărat într-o idee, despre munca din spatele oricărei reușite, despre artiștii mari pe care i-au adus la Tmișoara, despre importanța comunității, despre implicare, despre ce înseamnă să construiești și să dai mai departe. 

1669791_10152487771974877_1624315393996541200_o

Un festival pentru toți, care și-a propus să fie o schimbare

Cine erați voi și cum trăiați în urmă cu 11 ani, când v-ați hotărât să faceți Plai?

Ideea în sine sau conceptul Plaiului s-a născut instinctiv, destul de repede. Nu a fost un proces elaborat de dezvoltare. Între timp, Tako s-a specializat atât pe producție, cât și pe genuri muzicale ca om responsabil de line-up și care face toată partea de booking pentru Plai și pentru alte evenimente. Dar atunci noi eram în primul și în primul rând iubitori de muzică și de tot ce înseamnă evenimente culturale. Tako avea 19 ani și eu aveam 20, tocmai îmi terminasem licența. Am început Plaiul în 2006, în vara aia mi-am dat licența și în toamnă am împlinit 21 de ani. Eram, pur și simplu, doi tineri înconjurați de prieteni. Nu pot să zic că eram total conștienți de ce facem. În afară de faptul că făcuserăm voluntariat în timpul facultății, nu mai organizaserăm concerte sau evenimente culturale. Până atunci, fuseserăm doar spectatori.

Plai este un festival făcut 100% de voluntari. Iar voi ați făcut voluntariat încă dinainte de Plai…

Eu am fost voluntar încă de pe băncile școlii primare, când în Timișoara se deschisese Fundația Rudolf  Walther și se crease un program săptămânal de vizite acolo; copiii de acolo proveneau din familii care fie nu aveau posibilități financiare, fie proveneau din sistemul de protecție a copilului. Ne întâlneam săptămânal, iar rolul nostru, al voluntarilor, era să le ducem cărți, caiete și să discutăm despre cum învățam noi la școală și despre cum învățau ei. Eram în clasa a III-a sau a IV-a și de atunci am rămas  conectată la zona asta a voluntariatului. Am început să fac și teatru, cu care am continuat și în liceu. Am crescut, și e meritul comunității, într-o Timișoară unde se întâmplau Festivalul Saltimbancilor, cu o grămadă de spectacole pe străzi, și StudentFestul, care era enorm. Când eram mică țin minte cât de admirativ mă uitam la studenții de la Arhitectură care construiau tot felul de chestii în Piața Unirii. Erau nenumărate evenimente în tot orașul în timpul festivalului.

Și apoi ce s-a întâmplat?

Apoi am intrat, ca zonă de vest, într-o eră foarte orientată spre business, pentru că și locul e de așa natură și atâtea multinaționale s-au orientat încoace, iar lumea s-a văzut într-un cerc vicios de mers la serviciu, ieșit la bere și plâns că nu se întâmplă nimic în oraș. Sau ce nasol că unele lucruri nu sunt cum ar trebui să fie. De acolo am și pornit. Eram doi tineri cu o grămadă de prieteni în jur care aveau exact acest gen de abordare, căci fie lucrau, fie urmau să se angajeze. Atitudinea de neputință și de nemulțumire generalizată era atunci pregnantă. Iar noi, în timpul facultății, făcuserăm voluntariat în AIESEC. Tako – doar un an, iar eu fusesem voluntar acolo timp de trei ani și avusesem multe proiecte. AIESEC este organizația studenților la Științe Economice, inițial, care între timp se extinsese la nivel internațional și începuse să primească și studenți de la alte facultăți. Așa am ajuns și noi acolo. Eu eram studentă la Psihologie, Tako – la Științe Politice. La nivel internațional, organizația își propune, dincolo de a crea oportunități de dezvoltare profesională din timpul facultății pentru studenți, să ofere și un fel de stagii internaționale de practică, unde pe lângă un know-how profesional, să și trăiești experiențe interculturale profunde. Nouă ne place să călătorim și am crezut mereu în valoarea experiențelor interculturale vizavi de cum te raportezi la propria ta țară și la problemele ei. Uneori tindem să spunem că dincolo e mai bine, că la noi de ce nu se poate… În momentul în care ești expus la alte culturi ajungi să vezi și lucrurile pe care le ai în comun, și anumite greutăți comune, la care nu te-ai fi gândit, dar și să descoperi ce e unic în fiecare cultură, inclusiv în a ta, și să te simți mai mândru de faptul că ai această moștenire pentru care, până la urmă, poate că nu ai făcut nimic, doar te-ai născut într-un anumit loc și așa a fost dat să fie, dar care, totuși, înseamnă ceva, care te influențează într-un fel sau altul. E un lucru valoros pe care de multe ori tindem să nu-l băgăm în seamă. Și de aici și latura multiculturală și axată pe world music de la Plai. Pentru că având și background-ul de AIESEC, și de voluntariat, am zis: hai să vedem ce putem face noi în direcția asta. Și așa s-a născut Plai, din dorința noastră de a găsi o soluție pentru această categorie de tineri nemulțumiți, dar și pentru nevoia de dialog între generații.

Un festival pentru toți…

A fost important de la început să nu fie doar un festival mainstream, ci să fie un festival de familie, care să atragă deopotrivă și publicul adult, matur. Acest dialog continuu între generații e necesar, de ambele părți sunt lucruri de învățat, copiii trebuie să fie expuși la lucruri de calitate, trebuie să se bucure alături de părinți de tot felul de evenimente în timpul liber. Și, în plus, noi ne îndrăgostiserăm de Muzeul Satului Bănățean, unde am ajuns din întâmplare și unde am găsit un loc aproape uitat. Cu iarbă până la brâu, cu multe probleme…

11698757_10153202153444877_4431966736071434489_o

Muzeul Satului Bănățean. Un reper reașezat pe harta culturală

 De ce zici că ați ajuns din întâmplare la Muzeul Satului Bănățean?

Pentru că nu era o destinație turistică. După prima ediție, mulți timișoreni ne-au mulțumit că le-am arătat că avem un Muzeu al Satului Bănățean.

Așadar, atunci când ați început, muzeul nu era un loc vizitat, voi nu mergeați acolo în weekenduri…

Nu. Și problema e că nici alții nu mergeau. Era neatrăgător. Noi am ajuns pentru că mama mea, care a fost învățătoare, se încăpățâna ca serbarea de sfârșit de an să fie ținută la Muzeul Satului Bănățean. Acolo era o scenă folosită strict o dată sau de două ori pe an, la evenimente de folclor. În rest, nu se întâmplau evenimente, casele erau mai tot timpul închise, iarba – cum ziceam – era netăiată, aveai senzația că intri într-o mică junglă. Și atunci, dincolo de locul acesta frumos și cumva uitat, ni s-a părut că Muzeul Satului Bănățean e un simbol pentru zonă, lăsând la o parte faptul că sunt case reprezentative pentru fiecare comunitate. Iar nouă mereu ne-a plăcut să ne lăudăm cu toată diversitatea culturală care există în Timișoara, cu cât de bine se înțeleg oamenii de diferite etnii, cum putem aici să comunicăm unii cu alții și să fim o singură comunitate, chiar dacă formată din altele mai mici. Pentru noi, toate aceste idei s-au dezvoltat în paralel. 

Și într-o zi ați mers la muzeu cu gândul că veți face un festival acolo?

Înainte. Muzeul Satului Bănățean a fost mereu parte din conceptul Plai. A fost o piesă importantă din puzzle și de la început ne-am propus ca ceea ce facem să fie sustenabil pentru muzeu, să îl repunem pe hartă și pentru localnici, și pentru turiști, și să îi oferim o infrastructură care să-l facă interesant și pentru alte evenimente în viitor. Pentru că, așa cum se întâmplă și în alte muzee din lume, dar și din România – vezi ASTRA din Sibiu sau Muzeul Satului Român din București – muzeele trebuie să fie locuri vii, cu evenimente și ateliere, unde să meargă copiii cu regularitate, unde se pot face o sumedenie de evenimente care să atragă un număr mare de oameni într-o anumită perioadă a anului. A fost, așadar, componenta multiculturală, care e extrasă din specificul locului, o dragoste de a întâlni și a cunoaște alte culturi, locul ăsta minunat și uitat și toată nevoia pe care o simțeam din jurul nostru și din comunitatea restrânsă din care noi făceam și încă facem parte. Și mai cred că există ani cu anumite nevoi generale care creează niște energii; noi nu am inventat roata, nu am făcut nimic special, doar am ascultat un instinct, o nevoie care era în foarte mulți oameni.

Și în care voi ați crezut și i-ați atras și pe alții, să creadă și ei…

Așa s-a și întâmplat prima ediție de Plai. Povestind despre ideea noastră, ni s-au alăturat alți oameni întrebându-ne cu ce ne pot ajuta. A fost genul de energie de care noi aveam nevoie pentru ca lucrurile să se întâmple, pentru că atunci când ne-am hotărât era mijlocul lui iunie, era târziu (n.r.: Plai se întâmplă în fiecare an în prima parte a lunii septembrie), nu aveam acces la nicio finanțare, la nicio sponsorizare… Oricum, eram doi copii, nu aveam niciun istoric, nici actele de la ONG nu ieșiseră, aveau să iasă chiar înaintea evenimentului. Totul s-a întâmplat într-un timp foarte scurt, au fost două luni și jumătate de muncă extrem de intensă și de solicitantă. Conta că lumea era dispusă să ne ajute fizic. Pentru finanțarea festivalului, ne-am bazat pe bilete. Am primit și un grant de ultim moment din partea Ministerului Culturii care avusese o recalculare de buget și primise o suplimentare de fonduri; era în interesul lor să îi direcționeze spre lucruri de impact, iar în cazul nostru a fost onorariul lui Al Di Meola, primul mare artist invitat. Dar mai ales am fost om lângă om construind structuri, tăind iarba, cărând bălegar. A fost multă muncă fizică, dar care nouă ne și place, ne relaxează, avem nevoia asta de a vedea că lăsăm ceva în jur, iar când ne implicăm și într-o muncă fizică simțim că am construit ceva palpabil.

Cum ați aranjat locul, în acel timp scurt?

Aranjat e mult spus. Am făcut o minimă toaletare, ca să zic așa, urmată de mult lobby apoi pe lângă Consiliul Județean. Și e meritul directorilor muzeului care au urmat că au atras fonduri, au recondiționat case, au refăcut alei, au regândit sistemul electric. Noi, practic, am reușit să atragem atenția asupra locului. Mulți oameni, chiar și influenți, au zis că da, era și păcat, că vin străini și nu aveam unde să-i ducem, iar la muzeu putem să le povestim și despre folclor, și despre istorie, și despre toate lucrurile care ne reprezintă. Lumea a realizat că există un potențial mare acolo care nu numai că nu e exploatat, dar e lăsat de izbeliște și în pericol să dispară. Cu un management foarte bun în ultimii ani, Muzeul Satului Bănățean e cu totul nou față de ce am găsit noi în 2006.

În 2006, cum ați procedat concret, ce ajutor ați primit de la autorități?

Muzeul ține de Consiliul Județean, căruia noi i-am plătit mereu chirie pentru spațiu, ceea ce mi se pare corect. Atunci era și târziu, de finanțări puteam să uităm, nu aveam istoric, nu aveam nici actele ONG-ului, pentru că e nevoie de o hotărâre judecătorească pentru un ONG, și era vacanța judecătorească. Am început și să dăm telefoane la firme pentru sponsorizări, și să mergem la autorități. Dar nimeni nu credea, uitându-se la noi, nici că o să se-ntâmple un festival, nici că o să vină Al Di Meola, părea un nume enorm pentru doi copii care nu aveau niciun fel de CV pe partea asta. Și țin minte că mereu îl întreba apoi lumea pe Tako: „Și cum ai ajuns la Al Di Meola?”. Iar el răspundea: „Am dat un search pe Google: booking Al Di Meola”. Tako era cel mai tânăr dintre noi și chiar dacă avea barbă tot puteai să vezi că, totuși, e un copil. Sau îl întrebau: „Dar tu cum ai ajuns să asculți Al Di Meola?”. Iar el le tot spunea povestea, cum că mergea spre facultate la un examen și un taximetrist asculta Al Di Meola în mașină. Și lui i-a plăcut cum sună, l-a întrebat ce ascultă, i s-a spus că e un chitarist și a început și el să-l asculte. Și apoi Tako era ferm convins, datorită numelui, că e italian, deci european, și se gândea că e mai ușor de adus. 

1898874_10153202153054877_9174462914025564934_o

Primul Plai. Al Di Meola și alte întâmplări. Un fel de magie

Și cum a fost să aduceți primul artist celebru la Plai?

Nu știu dacă pot să-ți răspund la întrebarea asta, pentru că noi nici până în ziua de azi nu înțelegem. El nu era în turneu, ba era chiar în înregistrări. Și, de obicei, când sunt în studio artiștii nu acceptă niciun fel de spectacol. A fost cu atât mai surprinzător cu cât am semnat contractul cu două săptămâni înainte de eveniment. Noi nu știam dacă vom avea banii necesari să îi plătim onorariul. Iar el a așteptat până atunci semnarea contractului. A ieșit din studio pentru one-off, pentru că a venit doar la Plai și s-a întors în Statele Unite, deci a fost un fel de magie. Cred că astrele s-au aliniat pentru Plai în acel an, pentru că multe lucruri surprinzătoare s-au întâmplat atunci.

Ce-ți mai amintești de atunci?

Cred că dintre toate experiențele pe care le-am trăit atunci, cele mai valoroase au fost legate de oamenii care ni s-au alăturat complet dezinteresat. 

Mai știi câți ați fost la prima ediție?

În timpul festivalului, mereu ne-am adunat mulți. Pentru că e și specificul evenimentului. E clar că festivalul are un anumit lipici pentru cei care vor să se implice. Dar ce a fost surprinzător pentru mine e că de la prima ediție au fost foarte mulți – și pentru mine 20 de oameni înseamnă foarte mulți – care au ales să rămână și să construiască și în restul anului. Să lucreze pentru ediția următoare. E ceva valoros, care se întâmplă mai rar la evenimente de profil. De obicei, sunt 5-10 oameni care lucrează cu salarii, iar pe tot ce înseamnă muncă masivă se lucrează cu voluntari sau se externalizează servicii și se plătesc firme care să facă anumite părți ce țin de producție, de eveniment. Dar faptul că noi, această comunitate locală, am reușit să ne strângem și să facem un festival 100% organizat din voluntari, care să ajungă la nivelul la care e Plaiul, e surprinzător nu numai pentru noi, ci și pentru cei cu care ne-am întâlnit în alte festivaluri sau care au venit la Plai; am vorbit, de exemplu, cu organizatori din Canada, anul trecut a fost cineva care organizează acolo un festival asemănător cu Plaiul și zicea să e uimitor ce se întâmplă la noi, cu artiști care merg peste tot în lume… Și mai e și sentimentul, energia care se creează și care cu cei mai buni și profesioniști oameni, dar angajați, nu se poate crea, fiindcă să fii într-un loc pentru că îți dorești, să ajuți pe cineva pentru că îți dorești să faci acel lucru acolo e totuși special și se simte. Pentru cei care merg de la concert la concert diferența asta contează foarte mult. 

Voi ați pornit de la început cu ideea să fie un festival făcut de voluntari?

Da. Se regăsea în discuțiile noastre de planificare, pentru că încă de la prima ediție ne întâlneam în octombrie, după festival, pentru a plănui ediția următoare. E o tradiție încă de la început. Pe la ediția a treia sau a patra, ne-am dat seama că dacă vrem ca evenimentul să continue și să crească ar fi sănătos să avem măcar doi oameni plătiți, care să facă doar asta tot anul. Dar am renunțat repede la idee și am încercat să specializăm oameni pe anumite arii; am rămas la cinci coordonatori de departamente. Dacă în prima ediție am avut o organigramă cu 12 sau 13 departamente, apoi ne-am restrâns la 4 sau 5. Iar din 2012, Tako s-a ocupat exclusiv de Plai și de producția de alte evenimente. Pentru Plai ca voluntar, iar pentru alte evenimente, cum e și festivalul JazzTM sau altele private, cu onorariu. Practic, a reușit să-și dezvolte o abilitate într-un domeniu care să-i aducă și o sursă de venit încât să poată susține Plaiul mai departe ca voluntar.

10376754_10152387013869877_8113546469242076117_n

Amintirile de la Plai

Care e cea mai frumoasă amintire a ta de la Plai?

Cea mai proaspătă e de anul trecut. A fost un an diferit. Mereu ne-a plăcut să facem lucrurile altfel și să ne ridicăm singuri ștacheta.

Anul trecut a fost când nu s-a știut line-up-ul…

Da. Anul trecut, la a zecea ediție, ediție aniversară, nu am anunțat line-up-ul. De la început ne-am dorit ca Plai să fie un festival de experiențe, nu doar de muzică. Așa ne-am gândit noi de la început, că lumea va veni în ideea de a descoperi artiști valoroși, pentru că nișa asta de world music e atât de mare, de bogată, de variată, cu care rezonezi atât de ușor. Regăsești amprenta locală a fiecărui artist, dar și o deschidere spre călătorit și experimentat și împărtășit. Și atunci, dacă nu ești extrem de pasionat de world music, e greu să curpinzi totul, iar noi ne-am dorit ca Plai să facă selecția de artiști care trebuie văzuți. Așa ne-am închipuit noi la prima ediție: să fie un eveniment unde lumea să vină ca să descopere. Nu pentru că va cânta X sau Y. Lipiciul concertelor există în continuare și ne ajută, bineînțeles, să finanțăm festivalul prin vânzare de bilete. Dar asta era dorința noastră. Idealul. Și, la a zecea ediție, am zis să facem un test. Dacă în cele nouă ediții anterioare am reușit să transmitem ce ne-am propus și dacă suntem deja garanția că nu contează cine va fi pe scenă, sigur va fi OK, atunci nu avea să fie nicio problemă. A fost motivul pentru care nu am anunțat line-up-ul, ne-am testat singuri și am primit cel mai frumos feedback, pentru că anul trecut a fost ediția pe care noi o visam din 2006: oameni care au venit cu copii în timpul zilei la ateliere, oameni care au venit la concerte fără să știe cine va fi pe scenă. Tot anul trecut am avut și zona de after party mult mai dezvoltată. Era Plaiul pe care ni l-am dorit, unde publicul vine să descopere, să exploreze, să încerce ateliere, să asculte ce muzică îi place.

Și o altă ediție memorabilă?

Prima ediție mereu va rămâne specială. Atunci am auzit de atâtea ori că nu o să se poată și nu o să vină nimeni, tot felul de argumente pentru care nu ar fi trebuit nici să încercăm, contracarate de voci care ziceau că e nevoie de așa ceva. Pentru mine, lucrurile acestea rămân un fel de simboluri. Ca și persoanele. Sunt oameni-resursă care vin spre tine și îți demonstrează de ce e bine să faci anumite lucruri chiar dacă pare greu sau imposibil. Noi spunem mereu când vorbim cu studenți sau când mai dăm interviuri că dacă noi, la vârsta aceea, am reușit să facem acest festival, practic oricine își pune în minte să facă ceva – un business, un ONG –, cu multă muncă și determinare nu se poate să nu reușească. Prima și a zecea ediție sunt cele mai încărcate de amintiri. De fapt, fiecare ediție are tot felul de detalii care îți rămân în minte și se transformă în amintiri haioase, dar acestea două o să ne rămână în minte toată viața.

Viața de dincolo de Plai

Cum v-ați întânit tu și Tako?

Ne-am întâlnit în AIESEC, unde eu atunci eram responsabilă de resurse umane și făceam recrutare de membri noi. Tako a fost un membru nou. L-am recurtat pentru mai multe proiecte decât mă gândeam inițial. Am făcut de la început o echipă bună tocmai pentru că suntem atât de diferiți, apropo de roluri și de cum ne-am dezvoltat noi ca echipă de proiect, dincolo de faptul că suntem un cuplu. Să fim atât de diferiți a fost marele avntaj, pentru că vedem fațete diferite ale lucrurilor și ne completăm. Dacă eram mai asemănători am fi pierdut multe aspecte. Și ne apreciem pentru diferențele dintre noi; chiar și atunci când ne certăm sau când ne contrazicem nu e decât un proces de a găsi calea de mijloc care să fie OK pentru amândoi, și pentru mine care sunt mai orientată spre oameni, spre detalii care par neimportante, dar influențează, și pentru el care prin structură e mult mai orientat spre cifre și, prin responsabilitățile pe care și le-a asumat, poate să taie bugete, să ia decizii importante în momente de criză. Apreciindu-ne unul pe celălalt, o dispută sau unghiurile noastre diferite de a vedea lucrurile nu reprezintă o problemă. E un proces de dezvoltare. Noi așa îl vedem. Și e bine că putem să ne bazăm unul pe altul. Mie tot timpul mi-a fost greu să iau anumite decizii care par abrupte, iar Tako poate să-și asume responsabilitea când are argumente solide. Mereu e o discuție faină între noi, chiar dacă ne mai și supărăm pe unele situații, dar tranșându-le împreună avem certitudinea că ajungem la o versiune mai bună a deciziei pe care ar lua-o fiecare separat. 

Mai știi când ați zis prima dată: hai să facem un festival?

Da. Eram în apartamentul unui voluntar Peace Corps, din Puerto Rico, venit să lucreze cu AIESEC, și împreună cu o prietenă foarte bună de-a noastră, Andreea, care lucra pentru Academia de Advocacy. Încercam să facem un eveniment pentru un trust de ziare. Ziarul respectiv, Bănățeanul, avea o aniversare, și ne-a cerut să organizăm un eveniment. Noi am pornit totul la scară mare și treceam în revistă ce înseamnă să fii bănățean, vorbiserăm foarte mult despre asta. Așa am început să dezbatem prima dată toate aceste idei și să și verbalizăm toate acele frustrări de care îți ziceam la început și care ajunseseră la noi. Tot spuneam că ce ar fi să fie un altfel de eveniment, nu numai un festival al berii sau al vinului, ci așa cum am crescut noi – și îți ziceam de Festivalul Saltimbancilor, de StudentFest, de Gărâna, pentru că urcam și la Gărâna – să fie un festival care să pună accent pe calitate și pe procese, nu pe consum fără implicarea publicului. Și apoi prietenul nostru s-a întors în vara aceea, după o săptămână, în Puerto Rico, iar Andreea a primit o ofertă de job de nerefuzat în București. Am rămas noi doi. Și ideea asta, care a tot rămas în noi. Am zis: OK, hai să îl facem. Nu știu dacă îmi aduc aminte exact momentul în care noi doi ne-am hotărât, dar știu că în vara aceea au fost o o sumedenie de nopți nedormite, de discuții cu prieteni – o parte dintre ei sunt cei care au inspirat și au dus la ideea de Plai. Ne-am creat repede un grup de suport în jurul nostru, cu vreo cinci prieteni și ei convinși. Ajungeam să dormim unii la alții, două-trei ore pe noapte, și cum ne trezeam ne puneam din nou pe calculatoare, telefoane, făcut drumuri dintr-o parte în alta.

Dacă v-ar fi zis cineva că peste zece ani tinerii pasionați de muzică din țară o să asocieze orașul cu festivalul vostru, vi s-ar fi părut real?

Totul a fost ca un vis. Mai ales în prima ediție. La prima planificare, noi ne-am propus să fie un eveniment important. Mereu l-am asociat cu comunitatea și am vrut să fie un eveniment al tuturor. Nu al ONG-ului pe care îl formasem, nu al indivizilor care erau atunci în ONG. Am lăsat totul să crească organic, am intervenit minimal în selecția voluntarilor, în primii ani chiar deloc. La început, se întâmpla totul cu oameni care au venit datorită nouă, apoi alți oameni au venit datorită celor care erau deja în echipă, selecția se făcea natural și ajungeau să rămână aceia care rezonau cel mai  mult cu ideea și alegeau să aloce suficient timp festivalului, fie timpul anului, fie în august și septembrie. La prima ediție am fost 50-60 de oameni și apoi mereu în jur de 80. A fost și o ediție în care am fost 130. Dar 80 e un număr de voluntari confortabil. La fiecare ediție cumva echipa se mărește cu doi-trei oameni extrem de valoroși.

Au fost, însă, și unii care nu au crezut în voi…

Au fost mulți. În continuare sunt și oameni care refuză să creadă că e posibil, încă se așteaptă că e cineva mai mare, mai puternic, mai influent în spate. Ceea ce pe mine mă face să zâmbesc, pentru că dincolo de faptul că suntem conștienți de toată munca pe care am depus-o și de ce am creat și de cât de valoros e, nu considerăm că suntem cu nimic mai presus. Dacă noi am putut și alți oameni cu aceeași determinare pot. Poate că nu au găsit lucrul în care să creadă așa cum noi am crezut în festivalul ăsta. Dar o să reușească. Atunci când nu credem că genul acesta de eveniment se poate întâmpla înseamnă că nu ne dăm nouă o șansă. Dincolo de toate nopțile nedormite, firele albe, durerile de stomac și stresul incredibil prin care am trecut, Plai a venit cu multe satisfacții. Unele dintre ele legate tocmai de sacrificiile pe care le-am făcut. Sunt experiențe valoroase care rămân cu tine o viață întreagă și pe care e păcat să nu le trăiești doar pentru că ți-e frică să încerci. Și noi am făcut greșeli, ne-am simțit răniți. Dar contează ce rămâne apoi. Reacția oamenilor și copiii care se bucură de ateliere, tinerii care vin cu părinții lor la concerte, artiști care îți spun că ce se întâmplă aici e unic. Uneori ziceam că e politețe și nu luam în serios. Dar există manageri care își iau timpul să îți dea un feedback documentat. Anul trecut, când noi ne-am decis să ne retragem din coordonare, vorbind cu unii manageri de artiști cu care lucram de mult, ei ne încurajau să rămânem, că ar fi mare păcat ca Plai să se oprească. Dar noi eram pregătiți și ca festivalul să se oprească la a zecea ediție, poate pentru totdeauna, poate pentru o perioadă. Deși o parte din noi mereu a sperat că dintre toți cei care au pus umărul cu noi la festival cineva o să-l după mai departe.

12778961_1193802690637836_6579370759450664634_o

Un festival care se moștenește. Din generație în generație

Și iată că ați creat un festival pe care acum îl dați mai departe…

E ceea ce încercăm să facem cu mai toate proiectele pe care le-am început. Cred că proiectele de toate felurile sunt mai valoroase în momentul în care nu rămân numai responsabilitatea sau meritul unui individ. Pentru că fiecare dintre noi are limitările lui și fiecare individ nou își aduce aportul – fie că are o mare experiență sau nu. Unii pot veni cu know-how, alții cu energie, alții cu disponibilitate fizică. E frumusețea diversității. Și importanța unei comunități, la urma urmei, în care fiecare aduce ceva.

Cei care au lucrat cu voi la Plai lucrează și pentru alte festivaluri?

Da. Noi încurajăm toată echipa de festival să se implice și să-și aducă aportul și în alte evenimente. Plai, până la urmă, e o dată pe an. Dar spiritul de a te implica trebuie să rămână cu tine. Fiecare dintre noi ne-am implicat în tot felul de evenimente. De la Street Delivery, până la Ceau, Cinema! și Timishort și Revolution Festival… Și mulți colegi de-ai noștri de festival fac la fel. Practic, asta e nișa. Ziceam că la Plai ne dorim ca fiecare să-și descopere o pasiune. Pentru cei care sunt în echipa Plai, partea de evenimente muzicale și culturale e ceea ce îi interesează, sursa de energie de care au nevoie dincolo de job.

Dar voi, în tot acest timp, ați avut și joburi?

Da. Am avut. După prima ediție de Plai, Beta2, o firmă de IT locală, care are magazine și în țară și pentru care mai organizasem un eveniment pe când eram studentă, ne-a sunat să îi punem practic pe picioare un departament de marketing. Abia încheiasem Plaiul, ne întorceam de la muzeu. Ei ne spuneau că exact de genul ăsta de energie și de inițiativă au nevoie. Era un domeniu despre care nu știam nimic și ei știau asta, dar ne-au luat pentru atitudine și pentru abordarea noastra față de muncă. Ca și la Plai, că nici acolo nu aveam know-how, pur și simplu am studiat mult, am mers în locațiile lor, am vorbit cu oamenii, am încercat să găsim și agenții cu care să ne consultăm și care să ne ajute și au fost trei ani în care am învățat enorm, ne-au dat o mare libertate de decizie, înțelegând în tot acest timp că Plai trebuie să meargă mai departe, că noi în septembrie nu suntem disponibili. În anul următor, ne-am luat concediu de la jumătatea lui august, deci am avut o lună să pregătim festivalul. Și cum așa era în fiecare an, abia anul acesta o să mergem undeva câteva zile în august, într-o mică vacanță, după 11 ani. Asta pentru că Deea Rădulescu și-a asumat coordonarea Plai 2016.

Deea este din vechii voluntari?

Nu este așa de veche, s-a alăturat echipei prin 2011-2012; a avut și ani în care a lipsit, fiind plecată din țară. Dar regăsim în ea entuziasmul și puterea neobosită de lucru și criteriul fără de care nu se putea – își dorește foarte mult ca Plai să meargă mai departe și își asumă această răspundere, ceea ce e extraordinar.

Cum a fost să alegeți cine se va ocupa mai departe de festival?

Au fost trei oameni care au spus că vor. Am validat-o pe Deea. Ca și decizia de a face noi un pas în spate, nu a fost o decizie îndelung gândită, dar încercăm în astfel de momente și să ne ascultăm instinctul. Mai ales în aspecte care țin de suflet și care au nevoie de instinct, pe care adesea îl suprimăm fără să ne dăm seama. Și cu Deea ne-am asumat instinctul. Și suntem siguri că o să facă treabă bună.

Artiști pe val ajung la Timișoara. 2016 cu Bob Geldof și Joss Stone

Aveți și întâmplări mai atipice legate de artiștii de la Plai?

Sunt multe. Pentru că din păcate nici nu mai e printre noi de câțiva ani, mereu îmi aduc aminte cu drag de Paco de Lucia. El a venit în România o singură dată, la Plai. Avea o echipă de management din Germania – o firmă foarte mare care lucrează cu nume uriașe. Pentru Plai, a fost cel mai costisitor artist, cu excepția lui Manu Chao, care a fost într-un pre-eveniment Plai, acum câțiva ani. Dar Paco, în cadrul festivalului, a fost cel mai scump. Și managerul lui avea o mulțime de cerințe; am importat băuturi din Franța, era un management foarte strict, trebuia să avem zece palmieri pe scenă, noi le explicam că scena de Muzeul Satului Bănățean e mică, ei erau mulți oricum în trupă… Mereu am fost atenți cu cerințele artiștilor – de la nevoia lor de liniște și intimitate până la ce trebuie pe scenă, din punct de vedere tehnic. Și partea de ospitalitate e importantă, o înțeleg, pentru că ei călătoresc tot timpul și vor să se asigure că lucrurile sunt la un anumit standard. Dar el, odată ajuns în Timișoara, a fost incredibil de cald, saluta pe toată lumea, lua în brațe voluntari, nu a vrut să bea decât bere Timișoreana și vin local. Am rămas cu atâtea vinuri scumpe, șampanii și beri care nu se găseau la noi… Iar managerul lui din Germania, cu care Tako schimbase mail-uri, era extrem de impresionat de ce se întâmpla, ca și de faptul că Tako era așa tânăr. Îi tot zicea: „Ești mai mic decât fiul meu, pot să-ți fiu tată și uite ce ați făcut!”. Și ei se uitau mereu în spatele nostru așteptând să vină adevăratul organizator.

Care nu mai venea…

Dar chiar noi suntem. Noi vă așteptăm și la aeroport, cu noi ați semnat și contractul… Îmi aduc aminte cu drag de cât de uman și fain a fost totul. Și cum un manager respectat, recunoscut, poate să zică: „Da, poate am exagerat cu cerințele!”. Și să-ți dea un feedback pozitiv. Știu că, înainte să plece, le-a cumpărat voluntarilor flori și ne-a mulțumit de atâtea ori. Încă păstrăm legătura cu el.

Sau îmi amintesc de discuțiile avute cu Mariza înainte de concert, când inițial a zis că merge să se odihnească și până la urmă am rămas la ceai și ne-a povestit atâtea… Despre cum s-a născut prematur și părinții ei au crezut că n-o să supraviețuiască.

Dar voi nu renunțați niciodată?

Nu, pentru că sunt nume mari. Bob Geldof e implicat, e activist, e un om care înțelege ce se întâmplă în lume, dincolo de muzică și de artă. La fel și Manu Chao. Când a venit, l-am convins să se întâlnească și cu cei de la „Ceva de spus”, ONG partener Plai, pe care îi susținem. Anul acesta, o avem și pe Joss Stone, și ea se va implica, dar ea face asta de obicei – merge și lucrează măcar o zi cu un ONG cu tematică socială în spațiile în care concertează.

Cum a fost când a venit Zaz?

Ea a fost prima fată, prima artistă care l-a pupat pe Ștefan, băiețelul nostru. Managementul ei, managementul francez de obicei, e unul dificil pentru un organizator de evenimente. Și a fost un an cu multe cerințe, și tehnice, și personale, pentru ea. Dar ea era deschisă, modestă. Ne-a împărtășit cât de greu a copilărit, provine dintr-o familie foarte săracă, nu a avut acces la educație… Acești oameni vin cu o povești personale ce merită împărtășite, pentru că mulți ar putea să învețe din experiențele lor, dincolo de faptul că sunt recunoscuți și că au ajuns la un anumit nivel. OK, onorariile lor sunt enorme, dar practic susțin o întreagă industrie. Până la urmă, ei nu iau toți acei bani, ci onorariul lor se împarte la o întreagă echipă. În echipa ei cred că erau 14 oameni.

Voi ați demonstrat că se poate face ceva chiar și în România. Ați avut și momente când v-ați dat cu capul de ziduri?

Normal. Sunt la fiecare eveniment. Sunt momente din zi când ai senzația că nu o să funcționeze nimic, primești un telefon, totul e bine din nou, dar sunt mereu tot felul de situații neprevăzute. Cum ni s-a întâmplat cu Mariza care, din cauza unei probleme de sănătate, era să nu poată urca pe scenă. Am avut ambulanță două zile la hotel, cu doctor care să-i acorde suport 24 de ore din 24. Deci de la situații de viață și de moarte… Sau cum ni s-a întâmplat cu Cesaria Evora în 2011, când am anulat concertul cu două-trei săptămâni înainte, artista fiind internată în spital înainte să o aducem la Timișoara. Sau cu Al Di Meola – tatăl lui a murit cu două zile înainte de concertul one-off de aici, penultimul pe care l-am organizat cu el până acum. A trebui să reprogramăm, dar nu a fost timp nici să anunțăm, iar unii oameni veniseră tocmai de la Cluj. Am fost sunați noaptea că el pleacă la înmormântare, nu vine spre Timișoara. Nu ținea nici de el, nici de noi, dar totuși a fost neplăcut pentru cei care bătuseră drum lung să vină să-l vadă.  Mai sunt problemele tehnice, dar în privința lor înveți de la un an la altul și poți să-și faci back-up-uri. La Muzeul Satului Bănățean de la început am avut probleme cu curentul la scenă, sunt aspecte de infrastructură care pot să coste enorm.

13265841_10156958376775440_2789830884309673754_n

Muzeul de acum, cafeneaua și altele

Cum vezi muzeul acum față de cum îl vedeai atunci?

Îl văd viu. E în viață, îl văd că trăiește. Văd angajații, o parte dintre ei sunt acolo dinaintea noastră, și văd cât s-a schimbat mentalitatea lor vizavi de vizitatori și de oamenii care le trec pragul. La început, primeam reacții de genul: „Iar e august, iar veniți voi cu Plaiul, iar trebuie să facem lucruri”. La prima ediție, noi tăiam iarba și  strângeam gunoaie și erau angajați care mâncau semințe în fața noastră și aruncau cojile pe jos. Cumva era o lipsă de dragoste și de respect față de locul lor de muncă, dacă voiai să vizitezi li se părea o corvoadă să deschidă case și să ți le arate, mai că te întrebau dacă ești sigur că vrei. Acum au sentimentul apartenenței, au grijă de loc, au mândria asta – „Iar ați venit la noi, iar începe, cum să vă ajutăm?”. Schimbarea de mentalitate nu e numai vizavi de noi, și asta e un mare câștig, pentru că un loc trăiește datorită oamenilor care sunt acolo.

Cum a apărut Ambasada, spațiul de care vă ocupați acum?

Ambasada e o continuare a Plaiului. După prima ediție, toată lumea ne zicea că ar trebui să fie un Plai în fiecare weekend. La Plai, vrem și ca lumea să descopere organizații și să facă lucruri fără să plătească pentru ele. Deși suntem și adepții unui bilet și a implicării publicului pentru a suține cu adevărat segementul non-profit și artistic, la Plai activitățile extra sunt gratuite și inclusive. Adică dacă mergi la un stand trebuie să faci ceva, nu să-l iei de-a gata. Așa poți să-ți descoperi sau să-ți exersezi un talent sau să faci ceva ce nu ai mai făcut și, în același timp, înveți să apreciezi munca unui om care o face bine și de mult timp. În Ambasada, vrem să oferim aceeași infrastructură organizațiilor, pentru ca ei să ajungă la un public clar, dar să aibă această infrastructură gratuită pe care altfel nu și-ar putea-o permite sau nu o găsesc în altă parte, astfel încât proiectele lor să trăiască sau să se dezvolte. Și indiferent dacă au bilete sau taxă de participare pentru evenimentele lor desfășurate în cafenea, pe noi nu ne interesează nicio cotă parte din participarea publicului. E un proiect care își dorește să aducă împreună toate organizațiile care deja fac lucruri și toți oamenii care au inițiative și care poate au senzația că sunt singuri; nu sunt, atâția alții sunt dispuși să îi ajute. Suntem întreprindere socială și datorită partenerilor cu care am avut curajul să deschidem acest loc. Avem nouă locuri de muncă, dintre care unele și pentru persoane din categorii defavorizate.

Obișnuiesc să îl întreb pe omul din fața mea, spre finalul acestor interviuri, dacă se gândește să părăsească România, dar pe tine te voi întreba altfel: v-ați gândit sau crezi că o să vă gândiți vreodată să plecați din Timișoara?

Nu cred. Ne place să călătorim și în țară, și peste tot în lume, dar nu am avut niciodată ideea de a ne muta. Suntem curioși și deschiși, am mai avut discuții pentru colaborări, dar unele punctuale și pe termen scurt. Avem rădăcinile așa de bine înfipte aici, unde se pot face atâtea… Poate altundeva inițial ți se pare că se fac lucrurile mai ușor sau că e mai bine. Dar, din experința mea, fiecare țară are provocările ei, plusurile și minusurile. În Timișoara, în comunitatea pe care noi o știm și o simțim, ne vedem și rosturi și roluri.

CITAT: “La prima ediție, noi tăiam iarba și  strângeam gunoaie și erau angajați care mâncau semințe în fața noastră și aruncau cojile pe jos.” Andreea Iager, organizator de festivaluri

Fotografii din arhiva festivalului Plai

4 recommended
comments icon 0 comments
8 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alina Vîlcan


Bookmark?Remove?

Ilie Dumitrescu Jr., rebelul din filme

-

Rulează în aceste zile în cinematografe „Un pas în urma serafimilor”, un film în regia lui Daniel Sandu, a cărui acțiune se desfășoară într-un seminar teologic, precum cel din amintirile regizorului (care a studiat cândva într-un astfel de seminar), populat de... Mai mult »