Din orfelinat în cercurile literare din Franţa, moartea și viața tinerei scriitoare Alina Marin

4- 7 vizualizari


Foto: Dimitri Rouchon-Borie, Le Télégramme Saint-Brieuc  | Uneori, viaţa începe prin moarte. Acesta este cazul a milioane de copii din întreaga lume, printre care şi Alina Marin (35 de ani), o femeie crescută într-un centru de plasament din Călăraşi, a cărei copilărie a fost privată de inocenţă şi marcată de neglijenţă şi mizerie umană. Pentru Alina începutul vieţii a fost cu susul în jos, aşa cum ea însăşi recunoaşte. Pentru ea a fost „moartea” înainte de viaţă. Problemele familiale, dar şi realităţile sociale şi economice ale României comuniste din anii ’80 i-au marcat copilăria, o perioadă de coşmar pentru ea. Abandonată de familie în orfelinat, Alina s-a simţit exclusă de societatea comunistă. Însă, o mână de oameni, în colaborare cu mai multe organizaţii umanitare, printre care şi Crucea Roşie, au ajutat-o să se reintegreze în societate şi iasă învingătoare.

După a urmat adevărata viaţă pentru Alina Marin. A întâmpinat multe eşecuri, dar nu a fost descumpănită. Ororile suferite în copilărie au călit-o şi au ajutat-o să ţină întotdeauna capul sus, indiferent de împrejurări. A făcut multe sacrificii, a învăţat din greşeli, dar, cel mai important, a devenit liberă, a devenit ea însăşi, o adolescentă pe forţele proprii, gata să-şi ia viaţa în piept.

Copilăria frământată şi plină de neajunsuri a fost transpusă recent de într-o carte autobiografică, care a văzut lumina tiparului în noiembrie 2015, în Franţa. Cartea, „Mémoire d’orphelin” (n.r. – Memoriile unei orfane), a atras ca un magnet presa din Hexagon, care a acordat spaţii ample pentru prezentarea acestei autobiografii şi a autoarei românce. Înzestrată cu un remarcabil talent literar, Alina a devenit peste noapte, dintr-o femeie simplă, o scriitoare recunoscută şi apreciată de publicul francez, iar volumul său este deja tradus în alte limbi.

“Copilăria mea a fost marcată de neînţelegere, revoltă şi neputinţă. Neînţelegerea abandonului, revolta de separare faţă de surorile mele şi neputinţa de a face faţă mizeriei sociale şi umane”, îşi începe povestea Alina, fiica cea mică a unei familii cu trei copii.

„Am deschis ochii într-un mediu foarte sărac, alături de un tată alcoolic şi o mamă neînţelegătoare şi neglijentă. Am ajuns în centrul de plasament de la Perişoru din cauza sărăciei în care am trăit în copilărie. Părinţii noştri nu au avut mijloacele necesare pentru a ne creşte în condiţii decente. Tătăl meu, electrician de meserie, îşi împărţea timpul între muncă şi alcool. În aceste condiţii, mamei mele i-a încolţit în minte ideea de a ne abandona, ceea ce s-a şi întâmplat în până la urmă”. Aşa a ajuns copila de atunci la Perişoru, un orfelinat unde viaţa ei nu s-a schimbat deloc în bine.

„Înainte de a fi plasată la Perişoru, actualul centru Sf. Ştefan, am petrecut doi ani la Ciocăneşti, de la vârsta de patru până la şase ani, la o casă de copii pentru preşcolari, unde m-am confruntat cu dezlegarea de familie. Fără surori, fără mamă, fără tată, fără glumă şi fără păr în cap. Am trăit experienţa morţii lente psihologice, dar cu mici tresăriri de speranţă întruchipate de o « mamă», frumoasă şi duioasă, Geni, o educatoare capabilă de empatie. Despărţirea a fost pe măsură ataşamentului pe care-l aveam pentru ea. La şase ani a trebuit să ne spunem la revedere cu promisiunea de a ne revedea, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată”, povesteşte Alina.

alina marin

“Mâncam felia subţire de pâine comunistă şi înghiţeam fără poftă neajunsurile”

Dar la Perişoru, unde suferinţele sale ar fi trebuit să-şi găsească alinare, s-a confruntat încă din primele zile cu violenţa propriului învăţător. “M-a învăţat durerea pe care o simţi când pumnul greu cade între coaste, durerea neînţelegerii şi a nedreptăţii. Din copil devenisem în două zile de internat un condamnat. Silită să tac, silită să lustruiesc colţii unui prădător, ca o căprioară în cuşca leului. Însă el nu era singurul care se comporta astfel cu mine. Educatoarea de după-amiază făcea parte din prădătorii cu rezerve. Din când în când, în loc de băţ, folosea palma. Un mediu foarte toxic, un prilej acordat unor persoane de a-şi manisfesta frustrările şi lipsurile de orice fel pe pielea noastră”, îşi descrie Alina propria copilărie.

Ea era un caz printre alte două sute de suflete care renunţaseră să mai căute mângâiere şi se luptau pentru a supravieţui. În acest cadru dezumanizant, copila de la acea vreme a căutat lumina salvatoare în timpul vacantelor şcolare sau în tabere, dar această lumină era de cele mai multe ori iluzorie.

“Mâncam felia subţire de pâine comunistă şi înghiţeam fără poftă neajunsurile. Însă carenţele afective şi nutritive n-au săpat voinţa cu care natura m-a înzestrat. După patru ani de tăcere şi refulare, pe fondul căderii comunismului, mi-am început metamorfoza, asemenea unei flori care îşi îndreaptă fragilele petale spre soare”, își amintește tânăra.

Cu multă ambiţie şi curaj, Alina Marin, o fetiță la acea vreme, a devenit premiată şi respectată în şcoala generală şi în liceul teoretic de la Feteşti. A venit apoi intervenţia Crucii Roşii din Geneva care a ajutat-o enorm. Adolescenta a putut, astfel, începe procesul lung şi dificil al trecerii de la moarte la viaţă şi la dragoste.

“Câţiva oameni, printre care Florin Copilu, matematician, un nume pe care-l voi păstra în inima toată viaţa, Maria Buturugă şi Luminiţa, sora mea, Laurenţiu Truică, sunt câţiva din cei pe care nu-i voi uita niciodată. Ei sunt cei care mi-au purtat paşii la Perişoru până la vârsta de 21 de ani, când am părăsit România. Lor le mulţumesc pentru ce am ajuns azi.”, spune Alina.

În toată perioada petrecută la Perişoru, Alina a corespondat sporadic cu familia ei.

“Încă din clasele primare îi scriam tatălui meu şi improvizăm plicuri din foi de caiet. Uneori, scriam bilete de ieşire din orfelinat, imitând semnătura educatoarei. Neprimind răspunsurile pe care le aşteptam, corespondenţa s-a terminat la sfârşitul claselor primare. Tata, Ion Marin, îndrăznea să mă fure de la şcoală până în al zecelea an de viaţă. Apoi nu l-am mai văzut niciodată”.

12591744_727169630752986_2128698118_o

“Natura a ţinut loc şi de mamă, şi de tata”

În clasele primare muţenia impusă de aşa-zisa educaţie, tratamentul barbar şi autoritarismul au dezvoltat paradoxal dorinţa de libertate. Ideea că undeva se poate gândi şi trăi altfel a încolţit devreme în mintea Alinei, un copil încăpăţânat care nu a încetat să creadă că viaţa pot fi şi altfel decât cea trăit în orfelinat. Această încăpăţânare i-a servit ca scut împortriva prejudecăţilor de orice fel.

“Îmi alergam curiozitatea prin împrejurimile casei de copii, bătând în picioarele goale pământul cald al livezii, vara şi toamna. Bune erau merele şi mai bune când le furam. Apoi era vremea nucilor, pe la jumătatea lui septembrie, când ne armam cu prăjini de trei metri şi scuturam crăcile care-şi purtau încă fructele verzi, neajunse la maturitate. O plăcere şi o fericire care ne înnegreau mâinile şi care ne obligau să folosim piatra ponce cu care ne frecam până ne răneam. După nuci, dincolo de gardul cu sârmă ghimpată care ne proteja de exterior, era porumbul, pe care-l coceam pe un grătar improvizat în fata dormitorului fetelor. În mirosul porumbului copt ne îmbătam cu poveşti şi bancuri. Toamnei apuse îi urma iarna viguroasă şi Crăciunul cu daruri de la armată şi miliţie şi, bineînţeles, începând cu anii ‘90, ouăle Kinder, dar şi alte daruri venite de la Crucea Roşie. Femeile de serviciu se milostiveau să ne aducă şorici şi cozonac, drob şi sarmale, piftie şi alte bunătăţi pregătite pentru sărbătorile de iarnă. Sub zăpadă, care ţinea până la începutul lui martie, primăvara se pregătea să scoată capul, afişând primii ghiocei pe care-i cerşeam celor din afara orfelinatului. Martie era timpul liliacului şi numărării petalelor florilor smulse de pe câmp. Iată cum ne veseleam şi ne mângâiam de lipsa părinţilor. Natura a ţinut loc şi de mamă, şi de tata.”, descrie Alina Marin partea plăcută a vieții la orfelinat.

12645248_728378780632071_3337393743072985085_n

Ceva a dus-o pe Alina Marin tocmai în Franța

Alina Marian şi-a făcut studiile în la Liceul Teoretic din Feteşti, secţia biologie-chimie. După liceu a făcut un an de contabilitate, timp în care s-a pregătit pentru facultate. În 1998 s-a înscris la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii A.I.Cuza din Iaşi, secţia română-franceză, pe care a abandonat-o trei ani mai târziu. Când era în facultate a făcut parte dintr-o trupă de teatru universitară cu care a mers la Festivalul Internaţional de Teatru de la Besançon. Atunci s-a îndrăgostit de Franţa şi de cultura franceză. Peste câţiva ani un prieten din copilărie a înscris-o la Universitatea Rennes 2, unde a studiat în cadrul Centrului Internaţional de Studii în limba franceză pentru străini. Au urmat alte studii de recepţionistă în domeniul hotelier, la Universitatea de la Ker Lann, nu departe de Rennes. Prietenia Alinei cu cel care a ajutat-o să ajungă în Franţa a evoluat şi s-a transformat într-o poveste de dragoste. În 2003 s-a căsătorit, însă după patru ani de căsnicie a divorţat. De pe urma acestei căsnicii Alina a avut o fetiţă. Ulterior, tânăra româncă l-a cunoscut pe actualul soţ, “o altă poveste de dragoste, o întâlnire fericită”. Din această a doua căsnicie au rezultat doi băieţi cărora Alina caută să le ofere toată dragostea şi afecţiunea de care ea n-a avut parte în copilărie.

Mémoire d’orphelin, despre suferinţă, teroare şi destin

“După zece ani de cugetare şi trei ani de muncă propriu-zisă, realizată pe unul dintre primele calculatoare portabile, o maşinărie cu miros de circuite supraîncălzite, dar şi cu o coautoare căutată pe internet, bună cunoscătoare a comunismului românesc din anii ’80, am publicat propria autobiografie. Căutarea unui coautor s-a soldat cu un recrut a cărei motivaţie s-a dovedit a fi admirabilă. Este vorba despre o femeie, Sabine, căreia i-am adoptat sensibilitatea şi dragostea pentru România, visele şi mai ales rigoarea redacţională. Am plecat împreună la drum şi aşa a început aventura cu nenumărate cercetări despre un trecut care-mi revenea în memorie în frânturi”, povesteşte Alina cum a luat naştere volumul autobiografic “Mémoire d’orphelin”.

Însă nu i-a fost deloc uşor să elaboreze din amintiri o lucrare exhaustivă despre ororile perioadei decreţeilor. Ba din contră, a fost o muncă sisifică pentru autoare, deoarece a trebuit să reconstituie puzzle-ului propriei copilării. S-a confruntat cu reticenţa multor orfani, crescuţi la Perişoru, în încercarea de a-i face să se destăinuie. Dar nu s-a dat nicio clipă bătută. A pus cap la cap amintirile şi le-a adunat în acestă carte de succes.

“Din Bretania mea de adopţie mi-am chestionat surorile şi am fost surprisă să aflu că memoria lor se pierduse. Şi cum nu doream ca trecutul nostru să fie uitat şi reprodus de generaţiile viitoare, am hotărât să mărturisesc. Demersul meu însemna reconectarea cu traumatismele şi retrăirea lor în condiţiile în care făcusem tot ce-mi era în putinţă pentru a mă îndepărta de trecut şi de persoanele care l-au făurit. Am părăsit ţara fără regrete şi cu voinţa de a mă vindeca sufleteşte. Deci, printre lacrimi am căutat răspunsuri în cărţile de psihologie şi psihanaliză. Încetul cu încetul m-am apropiat de foştii mei colegi de la casa de copii. Puţini s-au destăinuit şi cu greu. Mulţi trăiesc cu culpabilitatea de a fi crescut într-un orfelinat, convinşi că erau responsabili de a fi fost abandonaţi. Mulţi sunt încă nevindecaţi. În ciuda acestor bariere a trebuit să mă eliberez de trecut. În final, datorită muncii minuţioase, datorită coautoarei mele şi a câtorva familii adoptive din Elveţia toţi aceşti copii orfani se vor regăsi cumva în povestea mea, se vor recunoaşte în bucuriile şi suferinţele mele pentru că această poveste este şi povestea lor.”, mai spune tânăra.

Lansată în noiembrie 2015, această carte se bucură de un mare succes în Franţa. Povestea prezentată publicului francez interesează în mod deosebit, deoarece este prima mărturisire de acest gen despre anii de dictatură văzuţi prin ochii unei persoane care a trăit în interiorul unuia dintre multele orfelinate construite în epoca Ceauşescu şi descoperite de europeni după Revoluţie.

Pe de altă parte, “succesul cărţii se datorează şi calităţii scrierii acesteia, deoarece colaborarea cu Sabine este o reuşită care se va reitera cu scrierea părţii a doua”, mărturiseşte Alina Marin, care are planuri mari în privinţa acestei autobiografii: “traducerea textului în română este al doilea pas către internaţionalizare. Ambiţiile noastre sunt mari. Dorim să găsim editori care să traducă şi să publice cartea în Anglia, Germania, Italia, Spania şi oriunde va fi posibil. Până atunci vom continua să o distribuim şi să o promovăm oriunde va fi cerută, în saloanele de carte, librării, biblioteci, mediateci, şcoli.”

Alina Marin3

O femeie care a ales să trăiască

Alina Marin este exemplul grăitor că orice om, oricât de greu încercat ar fi în viaţă, are capacitatea de a renaşte din propria suferinţă. În contextul mediului toxic în care a crescut, ascensiunea şi realizările  profesionale ale acestei femei sunt de neînţeles pentru cineva care nu-i cunoaşte povestea. Dar ea a reuşit datorită optimismului pe care l-a cultivat neîncetat şi cu care natura a înzestrat-o şi datorită faptului că a ales să se bucure şi nu să sufere. “Aşa cum spunea Maria Buturugă, un personag al cărţii mele: «Viaţa este un spaţiu local-convex. În general, toate ne scapă printre degete. Dar, în orice punct alegi să te opreşti, dacă vrei cu adevărat, reuşeşti să strângi un pumn de fericire!»”

Pe plan profesional românca plănuieşte să scrie şi partea a doua a autobiografiei în care va dezvălui întâmplările trăite după anii petrecuţi în orfelinat. Are în plan şi să urmeze câteva cursuri pentru a deveni animator cultural. În acelaşi timp îşi doreşte să finalizeze scrierea unei serii de poveşti pentru copii, care va fi trimisă editurilor din Bretania spre publicare. De asemenea, va participa în Franţa la numeroasele saloane de carte, care vor debuta în martie şi vor continua până în noiembrie, astfel încât anul 2016 va fi bogat în evenimente culturale pentru tânăra scriitoare. Pe plan personal, în schimb, “voi continua să fiu o mamă iubitoare, prezentă şi înţelegătoare”, spune Alina, care, în final, are şi un mesaj pentru românii ei de acasă: “Vă doresc să fiţi cutezători pentru că cine nu încearcă, nu câştigă.”

CITAT: „Îmi alergam curiozitatea prin împrejurimile casei de copii, bătând în picioarele goale pământul cald al livezii, vara şi toamna. Bune erau merele şi mai bune când le furam„. Alina Marin, scriitoare

Foto: Arhiva personală Alina Marin

4 recommended
comments icon 0 comments
7 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Militaru