Corina Tarniță. Întâlnirea cu o minte minunată (partea I)

4- 13 vizualizari


Am împărțit acest interviu în două părți. Astăzi veți face cunoștință cu Corina Tarniță (32 de ani), doctor în matematici la Harvard, ba mai mult unul dintre cei mai străluciți absolvenți ai celui mai faimos departament de matematică din lume. Corina Tarniță este în prezent profesor la Princeton, la “Department of Ecology and Evolutionary Biology

Zilele următoare, veți afla detalii fascinante despre munca ei, despre ce foloase poate trage societatea oamenilor din lecțiile pe care Corina Tarniță le învață de la furnici și de la termite și de la amibe. Citiți și minunați-vă de existența acestei femei geniale și superbe. Bucurați-vă că după numele ei vine întotdeauna numele acestei țări: România.

De o jumătate de deceniu caut să o întâlnesc pe Corina Tarniță. Am citit atunci, în 2010, un articol despre ea, am scris și eu unul .Tocmai fusese desemnată “Studentul Anului în America de Nord” în cadrul primei ediții a Galei Ligii Studenților Români din Străinătate. Avea, deja, un palmares fabulos. Performanțele ei în matematică, la Harvard, în cel mai faimos departament de matematică din lume, erau copleșitoare, iar acasă se scria elogios despre ele.

Era ianuarie 2010, am privit-o minute bune pe fata din pagina de ziar. Mă încânta. N-am uitat: în fotografia aceea purta o rochie roșie, splendidă. Corina Tarniță nu era, așadar, doar unul dintre geniile de la Harvard, cum au fost și cum vor mai fi. Ea era și îngrozitor de frumoasă, era ca și cum atinsese altitudini amețitoare nu doar în știință, ci și în estetică. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Îmi spuneam, cum alții la vederea girafei, că așa ceva nu există. Există.

A tot trecut timp. I-am scris când și când, insistând că aș vrea să o întâlnesc și să o ascult, lăsând un reportofon între noi. Am avut noroc. Anul acesta am avut noroc. Ne-am dat întâlnire în Aeroportul “Henri Coandă”, la Otopeni. Urma să zboare înspre Africa de Sud, ba chiar mai departe. Avea o oră pentru mine. Întâmplarea face că nu a mai plecat atunci, în urma unei complicații cu o viză de tranzit. Ne-am întâlnit la Otopeni, dar interviul l-am făcut în București, într-o tavernă grecească.

Corina Tarniță este acum „assistant professor” la Princeton. Aplică matematica în biologie. Au trecut cinci ani de când visez să o întâlnesc și acum nu mai e doar inteligentă și frumoasă. E și celebră. Munca ei a fost omagiată în “The New York Times”  și în “The New Yorker” , cele mai prestigioase publicații care se ocupă cu știința îi impun numele . A lucrat cu marele naturalist Edward O. Wilson , iar anul acesta rezultatele muncii ei au apărut pe coperta revistei „Science”.

corinaisie.o.wilson

Corina Tarniță și marele naturalist Edward O. Wilson

Nu ai voie ca ziarist să te lași copleșit de cei pe care îi întâlnești. Încerc să îi rezist Corinei Tarniță, chiar dacă este orbitor de inteligentă și de frumoasă și de celebră. Doar ca să îi citești premiile din CV trebuie să îți rezervi o după-amiază liberă . Lucrările de specialitate le lăsăm specialiștilor.

Eu vreau să aflu cine e ea, cum e ea. Aflu: e olteancă, în cel mai bun înțeles al acestei origini, are un devastator simț al umorului, în liceu avea o singură pereche de blugi. Blugii erau negri. Nu știa cât e de frumoasă, nu o interesa aspectul.

Corina provine dintr-o familie de oameni indiscutabil inteligenți, ambii părinți sunt profesori universitari, tatăl ei este și medic ortoped, sora ei tocmai face un doctorat la Harvard, iar partenerul ei de muncă și de viață este și el profesor la Princeton.

Corinei îi plac romanțele și cântecele de petrecere în interpretarea lui Gheorghe Dinică și motocicletele și mașinile puternice, conduce în viteză, a avut un Pontiac și visează la o Tesla, se uită la filme de acțiune și știe să zică “Hasta la vista, baby!” mai bine decât însuși Arnold, stă nouă luni pe an în America și restul în savanale africane. La ora la care eu scriu aceste rânduri ea e în Mozambic și se pregătește să plece în Kenya.

Să ne întoarcem în ziua interviului. Stau la o masă dintr-o tavernă grecească în orașul București cu această femeie excepțională. Ea mănâncă o caracatiță la grătar sau cam așa ceva. Eu încerc să înțeleg tot ce mi-a spus. Îmi resimt acut lipsa pregătirii academice superioare în matematici și în biologie. Încerc să suplinesc prin inimă. Îmi simt inima bucurându-se că mi s-a îngăduit să practic această meserie și să cunosc asemenea oameni. Îi scriu jurnalismului o declarație de dragoste și o public în timp real pe o rețea de socializare. Atenție, deci, urmează un interviu sincer și, poate, puțin sentimental!

Cine ești dumneata, Corina Tarniță? Așa e corect – Tarniță?
Da. Cu accent pe a.

Ce înseamnă “tarniță?”
Vrei să știi ce înseamnă? Unu: e un sat, Tarnița, lângă Baia de Fier. E lacul Tarnița, acolo. Și cred că stră-străbunicii s-au mutat de acolo în Oltenia. Dar dacă e să cauți în dicționar… Știi cum măgarii urcă pe munte cu șeile alea de lemn? O tarniță e o șa din aia foarte primitivă. De când am ajuns în Statele Unite ale Americii, am avut mulți colegi din India și când mă întâlnesc cu ei își spun numele, dar și povestea numelui, ce înseamnă, de unde vine. Și ei au nume de genul “Stăpânul lumii” sau “Zeul zeilor”.

Și tu ești șaua de pe măgar!
(râde) Nici măcar cine stie ce șa. Cea mai primitivă, din lemn.

Ești, totodată, și olteancă, de ce să ne ferim de această realitate…
Absolut, da, sunt.

corina4

Corina Tarniță n-a vrut să meargă la școală

Cum te împaci cu condiția de olteancă? Din Craiova ești dumneata de loc. Așadar, Craiova din 1983 până în…
… august 2002. După ce am terminat liceul am plecat. Am terminat liceul abia la nouăsprezece ani, pentru că atunci când eram mică nu voiam să mă duc la școală. Eu am împlinit șapte ani în februarie 1989, dar am refuzat să merg la școală, așa că ai mei m-au dus abia în septembrie 1990. Aveam șapte ani și șapte luni, eram cea mai mare! Eu, de fapt, am crescut la țară, la bunicii mei, în Mehedinți, într-o comună.

Și de ce nu voiai să mergi?
Nu voiam să plec de la ferma bunicilor mei.

Aveau o fermă?
Aveau o casă într-un sat, aveau pământ, animale. Era minunat!

Bunicii din partea tatălui?
Da. Și era o tragedie de fiecare dată când plecam de acolo. Îmi plăcea libertatea. Să mă plimb, să ies din casă, să merg în natură, să stau pe afară. Când veneam iarna la bloc, aveam o senzație de claustrofobie. Mai era și iarnă, îți dai seama… Așa că atunci când a venit timpul să merg la școală, am refuzat.

Fiindcă ai început la șapte ani și șapte luni școala ai avut un avans permanent în fața colegilor tăi… Poate așa se explică și rezultatele tale la învățătură.
(râde). Da, da, sigur! La Harvard, sincer, mă simțeam foarte bătrână. În primul semestru, eu aveam deja nouăsprezece ani și jumătate, pe când ceilalți aveau șaisprezece-șaptesprezece… Era foarte ciudat, parcă eram din nou în liceu, cu colegii din clasa a zecea, dar eu eram cu trei ani mai bătrână. Am împlinit douăzeci de ani în primul an la Harvard. Profesorul meu de matematică, cu care am făcut și teza în anul al patrulea (n.r. – teza de licență), mi-a recomandat să îmi iau un an liber înainte de doctorat, să fac altceva în afară de matematică, să călătoresc… Era un tip extraordinar. El își luase un an liber și în anul acela a fost șofer de taxi în New York, și îmi povestea că nu a învățat niciodată mai mult despre natura umană decât atunci. Îmi explica beneficiile unui an sabatic, dar eu nu l-am mai luat, fiindcă deja simțeam că sunt în urma programului. Senzația asta mi-a trecut abia recent, după ce la 28 de ani am acceptat slujba de profesor la Princeton și am realizat că acum sunt considerabil mai tânără decat colegii mei.

Te mai gândești să îți iei anul ăsta liber?
Da, dar deocamdată nu pot, până nu o să fiu profesor “plin” la Princeton.

După aceea, boierie!
După aceea pot să am și un an sabatic la fiecare trei ani de lucru, e destul de bine.

Sistemul îți permite treaba asta?
Chiar încurajează.

corina2

Corina Tarniță a început să învețe matematica la 3 ani

O să tot ai ani sabatici, o să recuperezi.
Da. Profesorul meu de la Harvard credea că am nevoie să iau o pauză de la matematică. Studiam matematică în colegiu și el credea că ar fi bună o relaxare înainte să încep și doctoratul. Am început doctoratul  tot cu el, tot la Harvard. Și la sfârșitul anului întâi de doctorat, am început să simt că nu mai pot să fac matematică. A fost o mare tragedie personală. Nu știam cum o să mă descurc. Numai matematica îmi plăcea și eram sigură că numai matematică pot face. Mi se părea că nu știu să fac nimic altceva. Apoi, pe la mijlocul anul doi, am descoperit biologia si aplicatiile matematicii in biologie.

Dar cum ai ajuns tu așa – de la copilul care nu voia să plece din satul din Mehedinți la doctoranda de la Harvard care simțea că nu mai poate să facă matematică? Ai avut norocul unor profesori care ți-au deschis apetitul pentru matematică, ți l-ai deschis singură?
Mama mea e profesoară la Facultatea de Mecanică, la Universitatea din Craiova. Dar e matematician în inima ei. Cum zice taică-meu: s-a însurat cu un inginer, dar tot el face toate chestiile inginerești în casă…

Tatăl tău fiind medic.
Medic ortoped, da. Și așa că mama a început de foarte devreme să mă învețe matematică. Eu nu aveam chef, îți dai seama. Aveam trei ani și ea îmi punea toate întrebările sub formă de probleme de matematică. Eu ziceam “mami, vreau și eu un măr”, și mama zicea: “bun, dar am trei mere, dacă îți dau ție un măr, câte mere îmi rămân?”.

Excelent!
Da. Cum îți ziceam, nu prea mă-ncânta situația (râde), dar faptul că a început atât de devreme m-a ajutat enorm. E ca atunci când înveți o limbă străină de foarte mic. Prinzi repede, ți se pare o a doua natură. Nu mai e ceva care te sperie. E ceva ce ai făcut de la trei ani, e cu tine dintodeauna. E ca și cum ai învăța germana de la trei ani. Ia încearcă tu acum, la treizeci, să te apuci de germană… Cu mama am început, după care în gimnaziu am avut un profesor foarte bun, caruia îi plăceau problemele inteligente, complexe, și oamenii deștepți. Când venea la clasă…

Unde ai învățat? La “Frații Buzești” (n.r. – liceu din Craiova)?
Nu! Cum poți să faci greșeala asta? (râde). Eram la “Carol I” care era într-o rivalitate prietenească, dar permanentă cu “Frații Buzesti”.

Și cine era acest profesor din gimnaziu?
Profesorul Nicolae Tălău. Venea la clasă și punea o problemă foarte grea pe tablă și aștepta să vada cine o rezolvă. De multe ori era `blitz’, aveai foarte puțin timp. Și el mi-a trezit senzația asta că…

corina3

Corina Tarniță și geometria și intuiția și inteligența și rigoarea

… e mișto să rezolvi probleme grele.
Exact. De obicei, nici nu scria enunțul la problemă; desena o problemă de geometrie și după ce desena zece minute întreba ceva complicat. Mie abia prin clasa a șasea, când am descoperit geometria, a început să-mi placă matematica, cu adevărat. Prima dată când eu am rezolvat o problemă de genul ăsta, și eu și domnul Tălău ne-am mirat. Clasa a cincea nu fusese cea mai grozavă clasa a mea. Dar în clasa a șasea am început dintr-o dată să am intuiție matematică. Geometria îmi plăcea extraordinar de mult, mă îndrăgostisem de geometrie. Și când și-a dat seama că am potențialul ăsta, profesorul Tălău ne dădea câte o astfel de problemă în fiecare zi. Intra în clasă și lăsa o problemă grea pe tablă.

Făcea asta doar pentru tine?
Nu. Oricine putea să încerce să o rezolve, bineînțeles. Între timp, pe cealaltă jumătate de tablă preda. La sfârșitul orei ne spunea cum se rezolvă problema. Treptat, cam asta a început să fie relația. Profesorul Tălău însoțea de fiecare dată grupul din Dolj la Olimpiadele naționale…

Grup din care făceai și tu parte.
Da. Dintr-a șaptea până în clasa a unsprezecea am făcut și eu parte.

Și bănuiesc că ai luat multe medalii, distincții, diplome, premii, trofee.
În gimnaziu mizam foarte mult pe inteligență și foarte puțin pe muncă. Nu învățasem încă să lucrez. Îmi veneau idei și aveam intuiție și credeam că aia e tot și nu aveam – dar deloc! – răbdare. Maică-mea mereu îmi spune povestea asta: imediat ce zicea “Hai să lucrăm la matematică!”, începeam să casc. Indiferent ce făceam cu un minut înainte, când îmi zicea să lucram la matematică, mă apuca un căscat (râde)… Abordam problema cam ca profesorul Tălău. Eram pentru rezolvări “blitz”, să îmi vină ideile repede, fără să stau mult să muncesc. Nu aveam o structură, o organizare. Din clasa a noua până într-a doisprezecea am avut o profesoară, pe doamna Iuliana Coravu, și de la dumneaei am învățat rigoarea si rabdarea de care are nevoie un matematician.

Tot la “Carol I”.
Tot. Și dânsa era exact complementul profesorului Tălău. Totul era organizat, până la sânge, totul trebuia făcut într-o anumită ordine, și întrebările le puneai doar după ce încercasei toate variantele posibile. Dacă mergeam la domnul Tălău cu o problemă, atunci, pe loc, stăteam să o rezolvăm. Când mă duceam la doamna Coravu, zicea: “liniștește-te, eu mă duc acasă să mă gândesc la ea, tu te duci acasă să te gândești la ea”. M-a învățat că sunt unele probleme la care trebuie să te gândești mai mult de cinci minute. Am dobândit organizarea care îmi lipsea înainte, era o viziune care se potrivea cu ce credea mama despre matematică, doar că… cu mama mi-am permis să fiu puțin mai rebelă (râde).

Doamna Coravu era si foarte apropiată de elevi, fără să fie mămoasă sau sentimentală. Simțeai că se dedica în întregime și fără rețineri pregătirii elevilor. Așa că am avut o relație foarte bună, și am mentinut relația foarte bună și cu profesorul Tălău, care continua să meargă cu noi la Olimpiade. Deci matematica am început-o cu mama și apoi am avut norocul unor profesori absolut speciali, de care am fost foarte apropiată. Ei m-au format. Mereu spun că nu sunt doar produsul universităților americane, ci și al școlii românești. Aici am învățat matematică!

Corina și sora ei, doctorand la Harvard

Înțeleg că tu ai și o soră – Roxana – care e la Harvard, și ea. Ea nu a mers spre matematică, ci direct spre biologie. Face cercetări în virologie, nu?
Da. Ea a vrut neapărat să nu facă matematică. Ceea ce pentru o soră mai mică a fost o decizie extraordinar de matură și de inteligentă. Sora mea este foarte, foarte inteligentă, și a luptat cu mama foarte mult. Mama aborda problema exact în același fel cum o făcuse și cu mine, fiindcă dacă mersese prima dată se gândea că va merge și a doua oară (râde).

Cu câți ani e ea mai mică decât tine?
Cu patru ani și jumătate. Erau cinci ani de școală, practic. Roxana a spus că o să demonstreze că e foarte bună la altceva, și că nu e nevoie să fie matematician.

Și la ce a fost ea foarte bună?
A început să fie foarte bună la biologie. Și a început să meargă la Olimpiadele de biologie. În clasa a șaptea a avut discuția asta cu maică-mea, ca să o convingă să o lase în pace cu matematica. Și atunci s-a dus la Olimpiada de Biologie și a luat premiul I pe țară. S-a întors acasă și mama nu a avut ce să mai zică.

Practic, sunteți cele mai deștepte surori din România.
Nu știu toate surorile din România (râde).

Rezultatele vorbesc.
Sunt foarte mulți oameni foarte talentați în România. Dar cred că trebuie să ai si noroc. Eu am avut.

Corina Tarniță și matematica pură

N-ai avut o perioadă de rebeliune în contra matematicii?
Nu.

N-ai structura asta de rebelă?
Nu știu. Depinde de ce vrei să spui. Rebeliunea mea era să lucrez foarte mult la matematică. Ani mai tarziu, o altă rebeliune a început când am ajuns în anul I de doctorat și mi-am dat seama că nu mai pot să fac matematica pură. A fost așa o criză a vârstei de douăzeci și cinci de ani. Făceam matematică la un nivel la care problemele erau din ce în ce mai complexe. Matematica se face de mult timp, de milenii. Și deci s-a făcut foarte multă matematică. Și atunci ca să rezolvi tu o problemă pe care n-a mai făcut-o nimeni trebuie să lucrezi într-un colțuleț de matematică atât de nișat… Am avut o senzație de claustrofobie. Nu ești decât tu și cinci alți oameni care știu la ce lucrezi, care înțeleg ce lucrezi și cărora le mai si pasă de problema aia.

Și te lupți cu ei.
Sau colaborezi cu ei. N-are importanță. Important e că sunteți doar cinci-șase în toată lumea interesați de problema respectivă. Când am scris o lucrare cu marele biolog Edward O. Wilson, lucrare care urma să fie publicată în revista “Nature”, m-a întrebat tipul de la biroul de presă de la Harvard, care scria un comunicat de presă despre rezultatele noastre, cum erau comunicatele când lucram la matematică. Și eu m-am uitat la el și i-am zis ceva de genul: n-am dat niciodată comunicate de presă. Tot comunicatul era că trimiteam un email către ceilalți cinci oameni din lume cărora le păsa de problema mea. Bine, puteai să lucrezi pe probleme foarte mari, cum a lucrat Grigori Perelman la Teorema lui Poincaré sau Andrew Wiles la Ultima Teoremă a lui Fermat, că nu te oprea nimeni, dar nu era ceva ce făceai în mod obișnuit, ca student.

Corina Tarniță nu era interesată de teribila ei frumusețe

Cum se împăcau pornirile tale de workaholică în matematici cu faptul că – și aici am doar o bănuială, nu o certitudine – erai o adolescentă superbă, o fată incredibil de frumoasă?
(râde și râde, și nu răspunde).

Sau ai devenit superbă mai târziu?
Știi cum e – frumusețea e în ochii celui care privește (râde).

Erai vreo nasoală în liceu? O tocilară obeză cu ochelari și așa? Și americanii te-au sublimat? Sau ai fost “Miss Boboc”?
Nu, n-am fost “Miss Boboc”, nici pe departe! În liceu, maică-mea se ruga de mine să îmi cumpere încă o pereche de blugi, fiindcă nu aveam decât o pereche  – și aia neagră.

Erai gen “geek”, așa.
Da, relativ. Purtam cam aceleași haine în fiecare zi, nu mă gândeam foarte mult la treaba asta. Nu prea mă preocupa cum arătam. Cred că în ultimul an de liceu am început să devin un pic mai interesată sau mai constienta de cum mă prezint în lume (râde).

Corina vorbea în engleză doar până la ora 4 p.m.

Cum a fost viața ta la Harvard, ca studentă. Ce ai făcut tu prima dată când ai ajuns acolo? Ai băut Coca-Cola sau cum?
Maică-mea era foarte îngrijorată că o să ajung în America și o să beau Coca-Cola și o să mănânc prost și o să mă îngraș.

Și te-ai îngrășat?
Nu. Dar era clar că stereotipurile sunt foarte puternice.

Și aveai ce să mănânci pe acolo, măi mamă? Îți trimiteau ai tăi mâncare pe rata de Craiova-Harvard?
Sarmale (râde). Nu, nu-mi trimiteau. Nu sunt foarte dificilă la mâncare. Îmi place mai mult să mănânc în România, dar nu sunt prea mofturoasă. Primele săptămâni am trăit însă un șoc cultural. Simțul umorului era foarte diferit și în același timp mi-a fost greu să vorbesc limba engleză tot timpul.

Nu știai engleza bine?
Știam engleza foarte bine. Mulțumită de altfel unei alte profesoare extraordinare de la Carol I, doamna Lia Harca. Dar e o diferență foarte mare între a vorbi engleza la școală câteva ore și a vorbi zece ore pe zi. Pe la patru după-amiază nu mai puteam să vorbesc în engleză, să ascult cursuri în engleză. Pe la patru după-amiaza începeam să le răspund oamenilor în română (râde). Indiferent de cine mă întreba, eu răspundeam în română. Eram ca “Cenușăreasa”. Trebuia să vorbești cu mine înainte de ora patru, că altfel nu mai puteai să scoți niciun cuvânt în engleză de la mine. Fugeam, mă ascundeam în casă (râde). Asta s-a întâmplat în primele trei luni.

În liceu trăiai cu acest orizont – că vei pleca în America? Așa îți imaginai viitorul? America era portul speranțelor tale?
În clasa a șaptea, când am fost eu prima dată la o Olimpiadă națională, l-am cunsocut pe Ciprian Manolescu care era cel mai bun matematician al acelor generații…

Și ce face el acum?
E profesor univeristar la UCLA (n.r. – University of California, Los Angeles). Profesor de matematică. Tocmai a demonstrat o chestie fantastică . E un tip foarte, foarte deștept. Și când l-am văzut eu acolo, la Olimpiadă, la Suceava, tocmai termina clasa a doisprezecea, din nou luase punctaj maxim… Era o legendă; lumea spunea că și la Olimpiadele internaționale avea la probleme soluții mai frumoase decât ale profesorilor care le propuneau. Mi se părea ceva extraordinar. Și el a fost întrebat în timp ce îi dădeau premiul ce va face mai departe. Eu eram mică, na, elevă de gimnaziu. Și l-am auzit spunând că va merge la Harvard, că asta și-a dorit mereu. Atunci mi-am dat seama că asta e ceva la care aș putea sa aspir. Un tip extraordinar de modest. Dar se vedea clar că are o inteligență fantastică. Toată sala s-a ridicat în picioare să îl aplaude. Prin clasa a zecea, când am început să mă gândesc serios la ce voi face, Harvardul a devenit tot mai mult o variantă.

Ce palmares ai avut tu la Olimpiadele de matematică, aici, la noi?
Nu am avut un palmares atât de impresionant. La nivel national, da, e impresionant, dar la nivel internațional nu e. Sunt foarte mulți colegi de-ai mei care au luat medalii la nivel international. Eu n-am participat. Eu am avut premii I în liceu la Olimpiadele naționale si la concursul “Gheorghe Țițeica”, un fel de concurs balcanic.

Care au fost criteriile admiterii la Harvard?
O aplicație. Aveai un interviu după ce îți selectau dosarul. Dădeai un interviu cu un american, aici, în București. Am fost primită la majoritatea universităților la care am aplicat. Adevărul e că am ales Harvardul pentru că are unul dintre cele mai faimoase departamente de matematică din lume. Celălalt e la Princeton.

CITAT: “Mereu spun că nu sunt doar produsul universităților americane, ci și al școlii românești. Aici am învățat matematică!”
Corina Tarniță, profesor universitar la Princeton

corina12

Coperta revistei Science cu cercetarea româncei Corina Tarniță

4 recommended
comments icon 20 comments
13 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun