Mihai Radu, cațavenc, scriitor, filosof: “Când scrii e ca și cum dai o petrecere: iei bere și lași ușa deschisă”

2- 8 vizualizari


Co-autorul best-seller-ului “Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut”, autorul romanului “Sebastian, ceilalți și-un câine” e unul dintre acei oameni rari, excepționali, care reușeșc să trăiască doar din scrisul lui aici, în România. Asta, firește, nu-l ajută să vadă viitorul în nuanțe calde, optimiste. E sceptic, fără să fie radical. Realismul îl face desigur pesimist. Îl preocupă ce va urma – doar are doi copii minori – și se gândește la viață ca la un scenariu în care inevitabil la sfârșit murim. Până atunci, se pregătește să plece în concediu în Grecia, a descoperit, într-un anticariat, o scriitoare americană care analizează lumea microscopic, ține cu Universitatea Craiova, deși Universitatea Craiova nu mai există.

Crescut în Bărăgan, și-a pus nenumărate întrebări care începeau cu “De ce?” în gara din Fetești. Trecut de jumătatea speranței de viață din țara noastră, Mihai Radu a înțeles deja că bunăstarea, interesul general și toate celelalte sunt epifenomene, fenomene marginale, întâmplări fericite, atunci când sunt fericite. Mai mult decât atât, are tăria să spună despre sine că este un om liber. Iar de la această constatare pot începe cele ce se pot învăța de la acest scriitor, cațavenc și filosof pe viitorul căruia se poate paria fără riscul major de a pierde tot.

Mihai, ultima oară când ne-am întâlnit era luna mai, dar era mai vară decât acum,  o vreme excelentă pentru bere, așa că, teoretic, ne-am uitat la o cursă de Formula 1. Întâmplarea face că nu mai știu cine a câștigat și bănuiesc că nici tu. Te-ai pus la punct? Cine a câștigat cursa aia și mai ales de ce? Cu cine ții la Formula asta 1?
Hm, cred că Hamilton. Oricum, am reușit să ne înțelegem. De când cu motoarele astea hibride în Formula 1, e o liniște pe circuit de crezi că urmează să urce pe scenă Kasparov sau Anand. Oricum, o suferință în plus Formula 1, eu fiind fan Alonso și Ferrari.

Dar la Mondial? Cu cine?
La Mondial nu țin cu nimeni. Îmi place Olanda, îmi plac echipele câinoase ale Americii Centrale și de Sud. Altfel, mă deprimă jocul Argentinei, mă surprinde jocul Franței. Dar vedem, vedem…

Ce facem cu țara asta? Cum o scoatem la capăt?
Până mai acum ceva ani credeam că e ceva de făcut. Credeam că dincolo de vot exită cineva care ar vrea și ar putea să facă ceva. Fals, și cred că e vorba de o falsitate la nivel planetar-istoric. Sunt convins acum că avem de-a face cu oameni politici, cu bănci și corporații interesate, interesați, doar de propriile interese ceea ce, nu-i așa, de ce ne-ar mira. Ceea ce numim bunăstare, interes general și altele de genul ăsta sunt fenomene marginale, epifenomene, întâmplări fericite. Atunci când sunt fericite. Altfel, rămân strict sintagmele unui discurs de putere.

Ești tată de familie, ai doi copii minori, te interesează viitorul României?
Vrei să mă deprimi, sau ce?… Dincolo de toate macro-deprimările noastre, sunt un om cumva fericit. Sunt un om liber.

Intenționezi să pleci în țări eventual mai calde?
Da, plec din țară. În iulie, în Grecia. Mă întorc peste o săptămînă, cu 2-3 cărți citite.

Ești ziarist, autor de succes ( co-producția ta cu Simona Tache “Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut” e ditamai best-seller-ul), acum, cu “Sebastian, ceilalți și-un câine” (Polirom, 2014) poți să-ți faci carte de vizită pe care să scrie și “romancier”. Tu ești sănătos la cap? Cum o să trăiești, omule, din scris în cadrul țării noastre?
Ha-ha, da, „în cadrul țării noastre”. Îmi place că vânezi astfel de formule, pe care apoi le îmblânzești și te folosești de ele. Vreau să-ți spun că în cadrul țării noastre am trăit numai din scris: jurnalism, scenarii TV, cărțile de care ai spus, tot felul de alte proiecte care s-au bazat în primul rând pe cuvinte.

femeile

Eu am citit “Sebastian” și mi-a plăcut. Există însă riscul să nu fiu – deloc – reprezentativ pentru publicul românesc. Cum e cu cartea? Se citește? Ai vândut? E bine? Ești mulțumit? Mai faci?
Eu scriu pentru că îmi place foarte mult să scriu. Îmi place foarte mult să văd cum se nasc oameni și întâmplări, cum ceva care nu era începe să fie și devine o realitate de necontestat. Am în cap zeci de romane pe care le-am citit cu o realitate mult mai „reală”, mult mai pronunțată, decât propria viață. Altfel, mă interesează foarte mult ca ceea ce scriu să fie citit și să placă. Până la urmă, vorbim de niște oameni pe care îi inviți la cheful tău. Când scrii e ca și cum dai o petrecere: iei bere și lași ușa deschisă, așteptând să intre oamenii din stradă. Deci mai fac.

seba

Despre intimitatea minților scriitorului și cititorilor

 

Cine e Sebastian? Cine sunt ceilalți? Cine e câinele? Spune-le oamenilor, să se știe!
Sebastian e un ratat, ceilalți sunt niște oameni care nu pot comunica unii cu alții, câinele e mort. Legat de Sebastian – un individ grețos de explicativ – mi-e teamă că nu pot spune mai mult decât am scris în roman. Și mai cred că o ficțiune trebuie să fie autosuficientă, fără Dumnezei în afară, cum mai e câteodată lumea noastră. Rămâne totul acolo. E ca în Las Vegas: ce se întâmplă într-un roman, rămâne într-un roman.

Urmărindu-te pe rețelele de socializare am văzut că ai avut lansare inclusiv la Tulcea. Cum a fost? Cum e cu cartea dincolo de București?
A fost genial la Tulcea. Hai să te iau mai pe departe… Cărțile sunt pe undeva și confesiuni între prieteni care nu se vor cunoaște – fizic, geografic, cum vrei să spui – niciodată, dar care au, cu toate acestea, o relație cât se poate de strânsă, o intimitate a minților cât se poate de reală. Asta am întîlnit la Tulcea. Și mult vin bun, cu pește de la Cristi. Unu’ Cristi, n-ai tu treabă!

Cine câștigă alegerile prezidențiale? Te previn că nu facem politică pe site, te întreb, așa, ideologic, conceptual dacă vrei.
 Aș vrea să nu le câștige nimeni. Nu știu cine o să le câștige. Pot să-ți spun cine o să le piardă. Sunt previzibil: noi. Omul politic de azi este tot ce i se întâmplă mai rău României. Asta cu „să nu generalizăm” mi se pare o prostie. Eu vreau să generalizez: toți, absolut toți au intrat în politică pentru a face bani, pentru a avea influență, iar cu acea influență să facă din nou bani, mai mulți bani. E un Rai al agramaților și hoților, un Rai în care îmi tot imaginez cum aterizează nervoasă o bombă atomică.

De ce atâta ură în România?
Pentru că azi este un tărâm al lucrurilor neduse la capăt, parcul de distracție al jumătăților de măsură. Și pentru că viitorul nu mai e ce-a fost. Viitorul pare o lege care a fost anulată. Ți-e greu să-ți imaginezi acum ce ar putea aduce o schimbare în România. Așa văzând lucrurile, aș spune că „ura” despre care vorbim este făcută din toată energia consumată în dezamăgirile ultimilor 25 de ani.

Despre “Preludiu” și arta ca o palmă peste bot

 

Îl avem în comun, la bază, pe Salinger. Ce mai citești acum? Zi-mi o carte bună, nu neapărat americană.
Am găsit zilele trecute în anticariat „Preludiu”, o colecție de povestiri de Katherine Mansfield. Are și 200 de pagini de jurnal la sfîrșit. Îmi place mult doamna Mansfield, pentru că lucrează microscopic, vede lumea de foarte aproape, sesizând nașterea fericirilor și-a dramelor când sunt încă mici, nevinovate…

Spuneai într-un interviu, foarte fain, de altfel, că în fiecare clipă mor multe alte lumi pentru a exista aceasta – cu care trebuie să ne mulțumim, cumva. Știm amândoi că realitatea ne oferă prea puțin și că prezintă, iar aici citez din tine, rânjetul antipatic al învingătorului. Cum îi ștergem realității rânjetul ăsta de pe moacă?
Cu asta cred că se ocupă arta, cu palma asta peste bot. Vechea gară din Fetești – aia măruntă, pleoștită în Bărăgan, cea pe care au ridicat-o nemții – a fost câțiva ani martora acestor meditații deznădăjduite: de ce viața asta și nu alta, de ce eu și nu altcineva, de ce și de ce și de ce… Nu poți părăsi aceste întrebări niciodată. În timp poate le mai uiți, nu te mai caută ele sau ceva de genul ăsta. Însă, mă gândesc, să fim cu luare aminte, căci întotdeauna scenariul realității are la final moartea noastră.

Sebastian funcționărește într-o primărie. Știu că ai funcționărit și tu pe la Primăria Sectorului 4. Ca să încheiem într-o notă deosebită vin și te întreb cum era, domnule, în primărie? Primarul cum era? Era gospodar? Se făcea treabă? De ce nu se făcea?
Au fost cîteva luni… deosebite. Îmi vin în minte expresii folosite doar de juriul Festivalului de la Mamaia pe timpul lui Ceaușescu și imediat după. Primar era un speriat de bombe care toată ziua stătea închis în birou și făcea planuri idioate despre cum să acționeze în campanie ca să fie reales. N-am văzut ca acolo slugărnicie mai mare. Se puneau preș, preș peste preș, se scurgeau ca niște umbre pe ziduri sau apăreau de nicăieri cu un dosar în mână, în funcție de interese sau de toanele pe care le avea, pe moment, șefu’…  Of, iar femeile, da, femeile erau exact ca în roman: niște tanti sorcove!

Ai un tatuaj cu leul Universității Craiova pe trup, nu? Ce se mai întâmplă cu Universitatea? O să fie bine?
 N-o să fie bine cu FC Universitatea, cea abuzată și aruncată în șanț… CS Universitatea, cea fără leu, cea cu primăriță, probabil va face ceva treabă. Văd că se bagă bani acolo. Sper din tot sufletul să facă o echipă bună. Dar Știința… Stiința e moartă săraca. Și când spun asta nu fac considerații ontologice „heideggeriene”.

Citat: “Cred că o ficțiune trebuie să fie autosuficientă, fără Dumnezei în afară, cum mai e câteodată lumea noastră. Rămâne totul acolo. E ca în Las Vegas: ce se întâmplă într-un roman, rămâne într-un roman. ”, Mihai Radu, scriitor.

2 recommended
comments icon 0 comments
8 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun