Viitorul teatrului românesc: incursiune în culise

- 2- 18 vizualizari


O premieră: un spectacol de teatru se va desășura sâmbătă în aeroport, la Otopeni. Cum s-a ajuns aici? Un regizor scandalos de tânăr, școlit la Londra, un actor proaspăt  pensionat de la un teatru de stat și o actriță freelance, pe val, deși liberă, dau câteva explicații. “Ne vom revedea în anul care a trecut” e piesa care marchează momentul:  viitorul teatrului în România tocmai a început. 

Se întâmplă să aflu că sâmbătă, 29 martie, ora 19.00, anul curent, va avea loc primul spectacol de teatru jucat într-un aeroport din România, la Terminalul Nou Plecări, pe “Henri Coandă” din Otopeni . E un spectacol cu intrare liberă. Piesa, “Ne vom revedea în anul care a trecut”, e a lui Ștefan Caraman, un dramaturg român contemporan, rezident în Tulcea, premiat de UNITER încă din 2005. Regizorul, Alexandru Nagy, are 23 de ani. Cum să aibă doar 23 de ani? Uite că are! La 14 ani a înființat, într-un liceu deloc central, frecventat mai degrabă de tineri jucători de rugby, un teatru de amatori, “Arca lui Noe”, iar la 17 ani organiza deja primul festival de teatru cu décor virtual din România. Actor la bază, căci a studiat actoria la București, Alexandru Nagy a făcut și un master în regie de teatru la Londra. Părinții săi lucrează la Operă, tatăl său este tenor. Alexandru este și cel mai tânăr regizor de operă din România, ba chiar a debutat, ca interpret, în Operă, la Oxford, în rolul lui Figaro din “Bărbierul din Sevilla”!

Actorii sunt din generații diferite. Gelu Nițu și Cătălina Mustață au confirmat încă de acum câteva decenii. Meda Victor (o știți din “Nunta mută” a domnului Horațiu Mălăele) și Mihai Smarandache sunt mai aproape de început. Acum e timpul lor. Spectacolul este realizat după o idee originală a Teatrului de Sufragerie, care, cu această ocazie, își aniversează primii doi ani. Toate acestea se împletesc miraculos.

Firește, povestea din piesă se întâmplă chiar în sala de așteptare a unui aeroport unde două cupluri sunt prinse într-o intrigă amoroasă de actualitate. După premiera oficială din Aeroportul Internațional “Henri Coandă”, spectacolul va fi integrat în repertoriul Teatrului de Sufragerie (fondat de entuziasta Mirela Loghin), dar și în programul altor teatre din București. În luna iunie 2014, Teatrul de Sufragerie își propune să plece  într-un turneu de promovare, o Caravană care va cuprinde 5 aeroporturi din țară: Sibiu , Iași, Cluj, Timișoara  și Tulcea.

Spectacolul “Ne vom revedea în anul care a trecut” este susținut de „Teatrul Independenților Profesioniști” (fondat chiar de Alexandru Nagy) și „Colivia” (un spațiu cultural alternativ situat pe Pache Protopopescu, la numărul 9).

Actorul : “Am pretenția de acum să joc într-o debara”

IMG_1562

Andrei Crăciun: Vreau să vă întreb cum ați ajuns dumneavoastră în povestea aceasta.

Gelu Nițu: Merge chestia asta (n.r. – reportofonul)?
Merge.
Habar n-am cum am ajuns. Am primit un telefon de la Mira Loghin (n.r. – Mirela Loghin, fondatoarea Teatrul de Sufragerie), care m-a întrebat dacă nu vreau să fac parte din proiectul ei. Mi-a povestit în două cuvinte despre ce este vorba cu Teatrul de Sufragerie. Eu mai auzisem ceva vorbindu-se și era de bine. Mi-a trimis piesa, am citit-o, mi-a plăcut, mi s-a spus distribuția, mi-a plăcut, regizorul nu-l cunoșteam, dar ușor-ușor pe parcursul repetițiilor mi-am dat seama că îmi place și regizorul. E un tânăr de mare perspectivă și în următorii ani o să auziți de el lucruri extraordinare.

Ați lucrat cu regizori mai tineri sau e cel mai tânăr regizor din cariera dumneavoastră?

Cred că am mai lucrat cu unul puțin mai mare. Nu știu dacă avea 24 de ani, unul care deja s-a impus – Alexandru Mâzgăreanu. Am lucrat cu el un spectacol la Teatru Metropolis, după schițele lui Cehov. Se numea “Funcționarii”. Și am mai lucrat cu tineri anul trecut într-un proiect condus de actorul Mihai Constantin.

La “Bulandra”?

Da. Cu actori foarte tineri, într-o piesă care se numește “Obiceiuri necurate”, o comedie spumoasă de mare calitate. De aia am acceptat și proiectul ăsta, mi-am zis că mi-o fi venit vremea, acum la bătrânețe, să lucrez cu tinerii, și de ce să nu lucrez?
De ce spuneți la bătrânețe?
Vorba vine, mă alint și eu, mă alint.

Pe lângă domnul Radu Beligan, sunteți un junior. Aveți doar 65 de ani.

Da, sunt un copilaș. A spus cineva mai deștept ca mine că “ce știu ăștia de vârsta mea cam știu și eu. Acum trebuie să învăț de la ăștia tineri!”.

E bună observația.

Rolul îmi place, spectacolul sper să aibă succes. După evenimentul de la aeroport…
… am înțeles că veți pleca și prin țară.
Da, prin alte aeroporturi. Producătoarea noastră, Mira, are de gând să ne tot plimbe prin aeroporturi importante din țară. Suntem așteptați și prin teatre, prin teatrele consacrate.

Dumneavoastră nu mai lucrați la Odeon?

Am avut premi era acum câteva săptămâni și joc acum din plin.

E ultima dumneavoastră stagiune acolo?

Eu am ieșit la pensie de o lună și jumătate, dar sunt colaborator. Sunt pe scenă cu șase spectacole în momentul ăsta, cel despre care vorbim acum fiind al șaptelea. Și mai am în pregătire cel puțin unul, dacă nu două, pentru vara și toamna care urmează. Acum sunt pensionar și colaborez pe unde pot. Pe lângă Teatrul Odeon, care a fost teatrul meu de baștină, mai sunt colaborator la încă patru teatre. Teatrul în care ne aflăm, Teatrul de Sufragerie, e al cincilea, adică, cu Odeon cu tot, al șaselea.

Cum vedeți dumneavoastră viitorul teatrului independent?

Eu îl văd foarte bine. A început așa mai timid, dar a avut unele succese notabile și a început să fie luat tot mai în serios. Pe măsură ce producătorii teatrelor respective, care s-au tot înmulțit, vor găsi fonduri și vor avea bune rezultate artistice, el se va dezvolta și va fi un concurent serios pentru teatrul profesionist de stat.

Mi-a povestit fotograful oficial al acestui spectacol (n.r. – Daniel Vrăbioiu, fondatorul spațiului independent, alternativ, “Colivia”) că dumneavoastră ați descoperit cu mare încântare că vă place să jucați fără cortină, fără elementele unui teatru clasic.

Surprizele mele sunt, totuși, moderate, fiindcă într-o carieră am avut parte de multe experiențe.

Ați mai jucat în spații neconvenționale?

Am jucat în tot felul de spații. Nu în spații neconvenționale – într-un apartament n-am mai jucat. Cu Teatrul de Sufragerie, e prima oară când joc într-un apartament. Făceam o glumă și spuneam că am pretenția, de-acum, să joc într-o debara.

Într-o cabină telefonică?

Nu, căci s-a mai făcut. În debara nu știu dacă s-a mai făcut.

Vine regizorul la premieră?

Da, vine pe aeroport pe 29 martie. Și probabil că are și el emoții, fiindcă nu cred să i se mai fi jucat o piesă pe un aeroport. La Tulcea să nu cumva să-l inspirăm să ne pună pe vapoare.

Să nu plecați cu piesa pe Dunăre, într-o croazieră…

Cine poate să știe?

Oamenii la ce să se aștepte?

N-aș vrea să spun – mai bine să aflați acolo subiectul piesei. Vă încredințez că e un spectacol incitant și foarte actual și foarte, foarte adevărat, cu reacții omenești foarte firești și, totuși, inedite. Un spectacol care n-are niciun pic de “burtă” cum se spune în termenii noștri, artistici, o piesă care va ține trează atenția din primul până în ultimul minut. Spectacolul durează exact atât cât se spune în piesă, căci personajul meu zice la un moment dat: “Hai că mai avem o oră-jumate până plecăm!”. Personajele sunt în așteptarea unui avion pe un aeroport – un aeroport din Praga, că acolo se petrece acțiunea. Cam atât durează și spectacolul. Totul e în timp real. Sper să aibă o viață normală, nu spun fulminantă, nu spun că dărâmăm munții cu piesa. E hazardat să spun așa ceva, înainte de a ieși la public, și a vedea reacțiile publicului.

E în definitiv un experiment.

E un experiment care sperăm să fie foarte bine primit.

Actrița: “Îmi place să călăresc pe cai mari”

IMG_1573

Andrei Crăciun: Ce faceți voi aici?

Meda Victor: Aici, în spațiul acesta?

Da, aici, în Teatrul de Sufragerie.

Da, acum facem “teatrul de aeroport”, deci facem doi într-unul. Acum, nu vreau să repet ce a spus și domnul Nițu…

Păi, nu ai de unde să știi ce a spus, că nu erai aici.

Bănuiesc că ați vorbit despre același lucru. E un proiecțel foarte cochet, frumos și cutezant, pe care îl aștept cu drag, pentru că mă întâlnesc cu niște actori extraordinari. Cu doi dintre ei n-am mai lucrat niciodată (n.r. – cu Gelu Nițu și Cătălina Mustață). Cu Mihai Smarandache am mai lucrat într-un spectacol de-al lui Radu Afrim.

La Național sau…

Nu. La Odeon. “E doar sfârșitul lumii” se numea piesa. S-a jucat acum vreo cinci ani. Dar cu ceilalți nu jucasem încă. Mă bucură teribil că am acum șansa aceasta. Mă bucură și pentru faptul că e un proiect într-o direcție în care vreau să merg.

Pot să-ți fac niște poze?

Fă-mi, deși sunt ciufulită, ca vai de lume!

Nu contează. (Reporterul începe să facă poze, când observă pe încheietura actriței un mic tatuaj) Ce ai pe mână?

Ăsta? Un tatuaj. E povestea vieții mele, iubitul meu, soțul meu – Gabi. E numele lui.

De obicei e invers, bărbații își tatuează numele femeilor.

Are și el numele meu – Meda. Ni le-am făcut în Bangkok, așa ne-am logodit noi, acum doi-trei ani.

Ca în Hangover (n.r. – serie de filme americane, în care protagoniștii se îmbată, se droghează, își fac tatuaje, au mai multe peripeții, unele cu iz penal).

Adevărul e că eram ca în Hangover. Mă rog, toată treaba în ghilimele, că nu eram băieți. Mă bucură că piesa asta de pe aeroport e un fel de film. E foarte filmic și asta e direcția în care cred eu că merge teatrul. E o abordare specifică zilelor noastre.

Ăsta e viitorul – în spații neconvenționale, teatru filmic?…

Nu neapărat în spații neconvenționale. Viitorul e acolo unde e calitate și unde actorii pot lăsa un pic teatrul acela prăfuit, cu declamații și tot felul de incantații.

Foarte dramatic.

Exact. Trebuie adus totul foarte mult la noi, așa cum suntem acum. Nu vezi că încercăm toți să mergem spre natură, spre lucrurile astea care cumva s-au disipat, s-au dus undeva… nu știu unde. Așa e și în artă. Nu e doar o tendință. E foarte bine să te duci la origini. Iar ăsta e un proiecțel care acolo merge.

Te gândeai când mergeai cu avionul că o să ajungi să joci teatru într-un aeroport?

Măi, la asta nu m-am gândit niciodată! M-am gândit întotdeauna cu deschidere maximă că mi-ar plăcea să joc teatru oriunde. Și aș avea curajul să o fac, în sensul frumos, nu așa cum am văzut oameni făcând lucruri nu foarte bine puse la punct doar ca să joace ceva. Am un pic de pretenții în zona asta – să fie foarte bine făcut. Și pot să îl fac oriunde – și pe plajă. Dar doar într-un concept solid.

Tu ai jucat aici, în Teatrul de Sufragerie?

Am jucat, da.

Ești foarte implicată în tot ce înseamnă experiment în teatru?

Întâmplător, acum… de fapt, nu, că nu e nicio întâmplare. Implicată foarte mult în actul artistic, da. Pentru că îmi doresc să-l fac pe cai mari, fiindcă l-am făcut până acum pe caii ăștia mari și nu vreau să descalec. Îmi place să călăresc pe cai mari, da. “Ne vom revedea în anul care a trecut” e foarte open, așa, ca subiect. E valabil și azi, și ieri, și mâine. E valabil oriunde în lume, cred că și în China sau în Arabia Saudită, deși poate că în Arabia Saudită nu. Sunt povești de dragoste care se pot întâmpla oriunde și se întâmplă oriunde.

Cum crezi că vor reacționa oamenii la un teatru jucat în aeroport? Crezi că va fi bine primit sau e prea devreme pentru “teatru de aeroport”?

Eu am o încredere teribilă. Eu am și o doză de inconștiență pe care uneori mi-o asum, uneori nu mi-o asum.

Acum ți-o asumi?

Acum da, mi-o asum. Ca atare am invitat foarte mulți oameni importanți.

Ce înseamnă importanți?

Adică regizori, cronicari. Le-am zis să vină cu toată încrederea. Chiar nu mi-e teamă de absolut nimic.

Înțeleg că există posibilitatea să plecați și prin țară cu acest spectacol.

Ar fi frumos. Ar fi o oportunitate extraordinară pentru oamenii din provincie.

Tu de unde ești?

Eu sunt din Iași. Ar fi frumos pentru cei din provincie, care abia au acte artistice. Unii, săraci, nici n-au teatru. Noi am luat proiectul ăsta ca pe oricare alt proiect. Dacă îl luăm și-l punem la Teatrul Național, pentru noi e același lucru, îl tratăm la fel. La fel de serios. L-am tratat cu maximă bucurie cu toții.

Ție ți-ar plăcea să fii spectator la piesa asta?

Da, eu sunt o fană a acestor lucruri – să văd până unde duce mintea omului. Și dacă nu ne scărpinăm cu stânga în partea dreaptă e perfect.

Ești tânără, n-ai avut când să devii conservatoare.

Într-un fel sunt conservatoare – underground-ul nu e o chestie OK pentru teatru, poate pentru muzică. Eu să joc în fața unui om care bea și fumează… hâm! Nu prea. Altfel, o să jucăm în “Godot”, unde am înțeles că se întâmplă treaba asta.

Nu se fumează în timpul spectacolului, iar de băut se bea ce s-a comandat înainte să înceapă piesa. Nu umblă chelnerii cu tava în mână în timp ce ești tu pe scenă.

Asta e bine. Am fost la multe spectacole la Green Hours, în zone independente și mereu mă gândeam cum trăiesc actorii, că se bea, se fuma, oamenii vorbeau între ei, iar mie nu-mi place chestia asta! Vezi, sunt conservatoare!

Tu ești angajata unui teatru?

Eu sunt freelancer. Doar colaborez cu diverse teatre.

Dar n-ai carte de muncă. Ce o să faci la pensie?

Ți-am spus că sunt inconștientă: nu mă gândesc la pensie! E adevărat că mama îmi spune să mă angajez, că… Dar îmi e mai bine așa.

Ai mai mult timp?

Nu e vorba de timp, că timp n-am.

Ai libertatea să îți alegi proiectele.

Sunt liberă să fac ce vreau eu, când vreau eu și cu cine vreau eu. Și nu îmi spune nimeni că eu ar trebui să fiu într-un loc, nu în altul. Îmi pun cum vreau filmările, spectacolele. Deocamdată e OK.

Regizorul: “Unii îmi spun că nu se poate. Pe ăia nu-i suport”

IMG_1580

Andrei Crăciun: Câți ani ai?

Alexandru Nagy: 23. Fac 24 acum, în aprilie.

Ești foarte tânăr.

Ce să fac? N-am încotro.

Nu ești prea tânăr?

În ce sens?

Bănuiesc că lumea asta e un pic conservatoare și pentru un regizor tânăr e cu atât mai greu să se impună.

Eu nu urmăresc să mă impun, că nu ne batem pe stradă, știi? Înțelegi? Nu e golăneală să ne impunem. Eu am avut șansa să ies în afara României de la 16 ani.

Am văzut că ai învățat și la Londra.

Da, am stat un an la Londra, dar asta mult mai recent, în 2012. Am descoperit străinătatea la Bruxelles, în 2006, când am stat câteva luni.

Ce ai făcut acolo?

Am făcut cu un proiect cultural. Eram atunci într-un consiliu local al tinerilor, la Sectorul 1, și am plecat în recunoaștere, să leg tot felul de parteneriate, să cunosc piața culturală de acolo, mă rog. Eram la comisia de cultură și așa s-a nimerit. S-a întâmplat că eu aveam o prietenă bună plecată acolo și m-a ajutat, am luat legătura cu asociațiile de pe acolo, am văzut cam ce se întâmplă, cam cum e în ceea ce înseamnă politici pentru tineret pentru petrecerea timpului liber, ce înseamnă asociațiile lor, ce înseamnă centrele lor culturale. Tinerii sunt foarte importanți, ca și clienți, se ocupă foarte mult de tineri.

Și, cumva, fără să fie explicit, are loc și un act de educație acolo.

Da, dar nu e așa serios, se educă prin alternative.

Prin exemplu.

Exact. Prin alternative de petrecere a timpului liber. Sistemul are ce să îți ofere și vine, când tu ai 14 ani, în întâmpinarea așteptărilor tale. Și atunci nu ajungi să faci parte dintr-o subcultură. N-ajungi să fii doar jucător de WOW, jucător de World of Warcraft. Tu ca tânăr nu te identifici cu alt tânăr prin simplul fapt că jucați amândoi World of Warcraft, ceea ce din păcate când eram eu în liceu nu se întâmpla.

Vă împrieteneați în funcție de jocurile pe care le jucați?

Da, cam așa stăteau lucrurile. Sau te mai împrieteneai la fotbal. Eu și în liceu am fost un trendsetter și am zis “OK, hai să încercăm și altfel”.

Ce liceu ai făcut?

Vlaicu. Aurel Vlaicu, un liceu care avea și profil sportiv, de rugby, deci îți dai seama. Și majoritatea colegilor veneau din Chitila și Bucureștii Noi și așa mai departe. Nu spun că e un lucru rău, o spun că să îți dai seama de diferența față de Cervantes sau față de Școala Centrală. Și am zis să vedem dacă nu putem să fim noi, cei din trupa de teatru, un element de identificare. Și ușor-ușor un liceu care nu se remarca decât prin cupele la rugby a devenit un liceu bine privit.

Ai jucat și tu rugby?

Nu eu eram la o clasă normală, de filologie. M-am ferit cât am putut de sport toată viața mea.

Ce piese jucați? Ce repertoriu aveați?

Eu am făcut singura companie de teatru din România care avea trupă la Brașov, la Cluj și la București. Și eu coordonam toată activitatea asta. S-a numit “Arca lui Noe”. Am și un tatuaj (n.r. – regizorul îi arată reporterului tatuajul de pe umărul stâng).

E permanent?

Da.

Și tu erai Noe?

Cumva, da.

Deci, tu ai fost Noe.

Cândva am fost.

Și acum?

Acum… Sunt Alexandru Nagy.

Câți ani aveai când ți l-ai făcut?

Tatuajul l-am făcut la 18 ani.

Erai major.

Da, a fost un semn de împlinire. Am ajuns la concluzia că dacă tot îți faci un tatuaj, ar fi bine să însemne ceva foarte clar de care nu vrei să uiți niciodată. Și am zis că o să treacă și timpul ăsta și o să uit. Atunci mi-am dat seama că nu vreau să uit, am dat trei sute de mii (n.r. – 30 de lei noi) și l-am făcut.

Timpul a trecut. Dar n-ai uitat.

N-am cum. De câte ori fac duș îmi aduc aminte.

Trei sute de mii ai dat?

Mi l-a făcut un prieten de-al unui prieten care e în trupa de la Cluj și care atunci intrase într-un studio de tatuaj și își făcea mâna. Iar asta e creația mea, eu am făcut-o în paint. Ăsta a fost logo-ul nostru.

Și ce s-a ales de “Arca lui Noe”?

Praful.

De ce?

În tot ce am construit, am fost foarte subiectiv și foarte concentrat pe nevoia mea de a mă exprima. Și când am devenit profesionist a trebuit să spargem gașca. Am intrat la facultate, am dus-o cât am dus-o în anul întâi. Aveam spectacol în fiecare săptămână, colegii mei nu, și trebuia să plec mai devreme de la cursuri, de la orele de actorie la care n-aveam voie să lipsim. Și plecam constant la mall, la Liberty, fiindcă aveam spectacole. Cu “amatorii”. Eh, și intri într-un conflict din ăsta – discuția asta despre amator și profesionist.

Faptul că erai student la teatru te făcea deja profesionist?

Deja, dacă ești student la teatru, ești mare șmecher. Nu mai joci în cârciumi, ești mare de tot (n.r. – Alexandru Nagy e, aici, ironic).

Tu ai tot avut experiențe în străinătate. Nu te-ai gândit să rămâi acolo? Viitorul e aici?

În mod clar, viitorul e aici. Da, da, da. Sub nicio formă – nu am ce să fac acolo. Tot ce îmi trece mie prin cap să fac e foarte greu de făcut altundeva, fiindcă nu am relații. Eu cu telefonul ăsta îmi fac toată treaba.

Aici știi pe cine să suni.

Am agenda asta care mă salvează. Eu dacă-mi pierd telefonul și facebook-ul, m-am nenorocit! Sunt organic legat de facebook și de internet și de mailuri și de agenda telefonică. N-am cum să fac treabă în altă parte fiindcă nu știu pe nimeni. Nu vrea nimeni să vină un puștiulică de 23 de ani și să le spună să facă studiouri de teatru, programe pentru românii din străinătate. Că am mai cunoscut și eu oameni pe acolo, dar lucrează în instituții ale statului, înțelegi care, nu trebuie eu să-ți mai spun, și oamenii ăștia nu vor să se bage, ei sunt acolo cu familia, cu copii, nu riscă să te susțină pe tine, că, până la urmă, cine ești tu?

Am văzut că ai făcut și regie de operă, că ești chiar cel mai tânăr regizor de operă din România.

Da. N-am avut timp să mă ocup cum trebuie. Sunt o grămadă de lucruri pe care vreau să le fac și nu am timp – cum ar fi să mă interesez la Guinnes Book dacă a mai regizat cineva în lume operă la 23 de ani. Într-o Românie în care facem eforturi extraordinare să îl punem pe maestrul Radu Beligan în Cartea Recordurilor, mi se pare la fel de cinstit, de fair, să pui și cel mai tânăr regizor. E foarte bine să construiești mausolee din astea pentru actorii generației…

…1918.

E foarte OK, dar fă și partea cealaltă. De tineri cine se ocupă? Nu e chiar în regulă, nu?

La piesa de la aeroport, tu acești actori i-ai vrut în distribuție.

Da, e distribuția ideală și n-aveam cum să facem altfel decât pe aeroport. A fost o nebunie. Fiindcă am văzut foarte mult teatru în străinătate, am probleme și cumva e ca o criză, când cineva vine și-mi propune un spectacol. Zic “OK, dar îl facem în condițiile mele sută la sută”. Pe ăsta l-am vrut pe aeroport. E altceva decât ce gândesc regizorii români la ora actuală.

E o avangardă.

E o chestie, unii o înțeleg, alții nu o înțeleg. Unii îmi spun că nu se poate. Pe ăia nu-i suport. Am mai spus: nu poți să descurajezi pe cineva care are douăzeci de ani! Nu poți să spui “Nu!” unui om de douăzeci de ani. E parte din procesul educațional pe care tu, care ai treizeci de ani, ești dator să mi-l oferi mie. Ești dator către mine să mă încurajezi indiferent ce îți propun eu. Nu poți să-mi spui “Nu!”, că nu poți.

Și ți se spune des “Nu!”?

Nu prea întreb eu. Mă apuc și fac. Și dacă merge, merge, dacă nu, nu. Mai mult decât fac, nu pot. Pentru că nu interesează, de fapt, foarte tare pe nimeni.

Cum vezi viitorul teatrului independent?

Foarte bine, totuși. Am o doză de optimism care poate că nu se vede, o țin bine ascunsă, dar în interior eu sunt foarte împăcat cu situația noastră. Cred că va fi OK, că altfel aș fi înnebunit. Nu, nu, n-are cum să nu fie. O să fie bine. Nu vreau să mă îndoiesc. Dacă mă îndoiesc, nimic nu mai are sens după-aia. Nu mă mai pot deplasa din casă, dacă mă îndoiesc. Eu asta fac, pun umărul, și împreună cu mine toți oamenii cu care lucrez și care mă susțin. Asta facem – punem umărul. Clădim progresul teatrului independent.

Voi o să schimbați teatrul românesc – tu și tinerii din generația asta.

Eu cred încă și în ceilalți. Cred foarte mult în toți oamenii de teatru. Nu știu ce au cei mai bătrâni – se tem, le e frică, nu știu. Îi înțeleg și pe ei cumva.

Nu se mișcă cu lejeritatea cu care te miști tu în lumea unor opțiuni multiple.

Probabil. Nici nu vreau să îi judec sau să îi pun la zid. Doamne ferește! Dar pe de altă parte, cum nici ei nu dau doi bani pe mine, nici nu vreau să fiu super-elogios și super-respectuos. Prefer să fiu puțin mai liber în gândire și în limbaj pentru că nu mă ajută cu nimic și e anormal să-ți faci săli studio pe la toate teatrele și să nu-ți bagi tinerii în seamă. E anormal!

Cine e Ștefan Caraman

Autorul piesei, Ştefan Caraman, este prozator, dramaturg, poet și jurnalist. Ca dramaturg, a făcut carieră cu texte precum: Zapp, Epilog, Fapt divers, Ocean Café, M&M, Chat. Textele lui au fost montate în teatre din Bucureşti, Madrid, Praga, Piatra Neamţ, Sfântu Gheorghe, Tulcea, Galaţi.

Cine e Alexandru Nagy

Alexandru Nagy este absolvent al secției de Actorie din cadrul Facultății de Teatru a U.N.A.T.C „I.L. Caragiale” București și al programului de master din Marea Britanie – Theatre Directing – East 15 Acting School, London. A fost asistentul de regie al lui Horațiu Mălăele pentru spectacolul „Lautrec la bordel” al Teatrului Metropolis și a regizat mai multe producții de teatru, prin care: Body of a woman as a battlefield in The Bosnian War  de Matei Vișniec, The 8th Continent  de Anthony Clark, Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett. Este cel mai tânăr regizor de operă din România, prin montarea Il Tabarro de Giacomo Puccini la Opera din Brașov.

Ce este Teatrul de Sufragerie

Înfiinţat în ianuarie 2012 şi inaugurat oficial cu spectacolul Sunt un orb în regia lui Horaţiu Mălăele, Teatrul de Sufragerie propune o alternativă a teatrului din sălile consacrate de spectacol, prin îndepărtarea barierei actor-spectator. Sufrageria însăşi este un decor, sufrageria însăşi devine scena de joc, scenă pe care s-au jucat până în prezent peste 90 de spectacole care au participat la festivaluri în Bucureşti, Iaşi, Bacău, Sibiu şi Tukums (Letonia). Teatrul de Sufragerie a câştigat premii importante în cadrul Maratonului Teatrului Independent – Bucharest Fringe 2012, Iaşi Fringe Festival 2013 şi a primit nominalizări la Festivalul Teatrului Independent 2013. Teatrul de Sufragerie își are sediul în București, pe strada Cobălcescu, la numărul 51, într-o splendidă vilă interbelică.

 Citat: „Unii îmi spun că nu se poate. Pe ăia nu-i suport. Am mai spus: nu poți să descurajezi pe cineva care are douăzeci de ani! Nu poți să spui “Nu!” unui om de douăzeci de ani.”, Alexandru Nagy, regizor de teatru.

2 recommended
comments icon 1 comment
18 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Andrei Craciun