“Pozitia copilului”. Ursul de aur vine când filmul se face pe muchie de cutit

- 2- 11 vizualizari


Un subiect greu şi foarte personal pentru cineast, un scenariu picat la CNC, multe etape arse şi decizii riscante. O actriţă care ştia că îşi poate frânge gâtul oricând, un interpret care a făcut castingul (dar nu a dat probă), un regizor care învăţa să nu mai controleze totul în detaliu. Şi, la finalul acestei Golgote cinematografice, rezultatul eforturilor lor, “Poziţia copilului”, a luat Ursul de aur şi mult mai mult.

Are tot ce şi-ar putea dori un film. Un Urs de aur pentru lungmetraj – primul adjudecat de o producţie românească -, cronici ditirambice („fenomenala interpretare” a Luminiței Gheorghiu, actriţă care care „strălucește în rolul unei mame posesive”, şi chiar ”filmul este portretul unei țări și profilul psihologic al unei obsesii”), plus un premiu al criticii obţinut tot la Berlinale. O campanie de marketing autohtonă în care Leonard Doroftei, Cristian Țopescu, Ivan Patzaichin, Laura Badea, Alin Moldoveanu şi Ana-Maria Brânză şi-au arătat sprijinul faţă de lungmetraj, campanie care a mers ca unsă. Mai mult, distribuitorii străini s-au înghesuit să cumpere “Poziţia copilului” – toată Europa l-a luat în braţe, Asia n-a stat nici ea mai prejos, iar momentan se poartă negocieri cu diverse companii americane care l-ar putea duce la Oscar -, în timp ce spectatorii români s-au înghesuit să îl vadă, ceea ce nu se întâmplă tocmai des cu lungmetrajele autohtone. Dar cifrele nu mint: “Poziția copilului” a avut un număr record de spectatori în cinematografele din țară în primul weekend de lansare – 19.729 de oameni au vizionat pelicula premiată cu Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin. Este filmul românesc cu cel mai mare succes la premieră din ultimul deceniu şi a excelat și la capitolul încasări, cu 259.217 de lei, cele mai mari pentru un film românesc în primul weekend, în ultimii 20 de ani.

Acest succes pe toată linia nu e întâmplător. “Plecând tot de undeva din familia filmului minimalist, «Poziţia copilului» e un pas făcut către spectator. Şi prin limbajul cinematografic, şi prin subiect – o dramă psihologică, o temă universală în care se recunosc foarte mulţi”, explică regizorul şi coscenaristul (alături de Răzvan Rădulescu) Călin Netzer. Un subiect cu greutate: traumele sufocării copiilor prin dragoste şi amprentele pe care le lasă părinţii asupra personalităţii acestora. Copilul fiind Barbu (Bogdan Dumitrache), sufocat şi emasculat de mama sa, Cornelia (Luminiţa Gheorghiu), fix într-un moment crucial din existenţa lui: un accident rutier soldat cu o victimă.

“Pozitia copilului”. Ursul de aur vine când filmul se face pe muchie de cutit

Luminita, mon amour

E greu să nu remarci că, în privinţa distribuţiei “Poziției copilului”, Netzer a luat o hotărâre care stătea sub nasul atâtor regizori, la urma urmei. Nimeni nu se îndoia de calibrul Luminiţei Gheorghiu, mai jucase mame de aproape zece ori (asta numai în scurtmetraje şi lungmetraje), dar niciodată o mamă căreia îi revenea rolul principal. “Ăsta a fost un pariu al meu. M-am gândit la Luminiţa de la bun început, foarte multe replici din scenariu au fost scrise de mine şi de Răzvan cu ea în cap. Apoi am mai dat un casting ca să mă asigur că e cea mai bună. Pariul a fost să îi schimb look-ul Luminiţei. Sigur că ea era varianta optimă pentru acest rol de compoziţie, şi după probe, şi după repetiţii, deşi mulţi mi-au spus că nu ar fi aşa”, relatează Netzer. Cum?! Cum au motivat o asemenea afirmaţie?! “Nu au motivat în niciun fel, au strâmbat din nas. Că Luminiţa Gheorghiu nu e pentru rolul ăsta, că nu are nimic de-a face cu acea cucoană din high class”, vine replica regizorului.

“Mie mi s-a întipărit în cap că Luminiţa e Cornelia şi cred că nimeni nu putea face personajul ăsta mai bine. Dar mi-a fost destul de greu să o conving, i-a fost foarte frică de rol, şi din motive personale. Nu doar că are mult din film de dus, dar şi pentru ea a fost un pariu foarte mare, era conştientă că poate să îşi rupă gâtul oricând”, spune Netzer.

Şi da, recunoaşte că nu a fost uşor pentru nici unul dintre ei: “la filmări ne-am chinuit reciproc foarte tare. Au fost multe momente când a vrut să renunţe, să dea înapoi şi să fugă. Au fost multe momente în care m-a scos din minţi efectiv, iar eu sunt un om care tace din gură şi încasează multe până să defuleze. A oscilat foarte mult. Simţea că poate să facă rolul, îşi dorea să-l facă, vedea potenţialul, dar mereu punea în balanţă dacă merită efortul psihic, consumarea… De aici au derivat ezitările. Pe parcursul pregătirilor, eu am fost şi psiholog-terapeut pentru ea, lucru care a fost foarte greu”, admite regizorul. Şi acesta nu a fost singurul lucru greu, dar Netzer se aştepta ca pe acest lungmetraj să îl resimtă ca fiind mai dificil decât cele două anterioare: “relaţia mamă-fiu e inspirată din relaţia mea cu mama şi am ştiut că va fi greu, dar nu atât de greu. Nu mi-am imaginat că mă va consuma atât de mult. Dar, dacă tragem linie, a meritat”, subliniază regizorul.

Poate relaţia mamă-fiu e o formulare lejeră, mulţi critici s-au referit la nevroza cuplului mamă-fiu. Cum o vede cel care l-a interpretat pe “copil”? “Specială. În afara (în sensul de exterioară) experienţei mele personale de viaţă, dar uşor de abordat şi imaginat datorită scenariului plin de detalii şi foarte coerent. Cel mai dificil lucru mi s-a părut continuitatea emoţională a personajului meu, clară, dar dificil de gestionat, fiind în cea mai mare parte construită pe emoţie negativă”, spune Bogdan Dumitrache.

Un casting problematic, partea a doua

De altminteri, el a obţinut rolul din “Poziția copilului” fără să dea probă, aşa că l-am întrebat cum a gestionat responsabilitatea interpretării personajului Barbu.

“Ce-ntrebare… Nu m-am gândit la asta până acum, dar aşa e: responsabilitatea a venit în pachet cu «cadoul» flatant pe care domnul Netzer a binevoit să mi-l facă. Mă întreb acum dacă a făcut-o conştient sau nu, cert e că a determinat un soi de motivare şi implicare speciale. Nu sunt genul de actor care numără replicile (vezi «Portretul luptătorului la tinereţe»), însă sunt genul care încearcă să înţeleagă care este exact rolul lui în ansamblu şi să nu pluseze mai mult decât e necesar. Or, Barbu este un personaj despre care se vorbeşte continuu şi era important ca prezenţa lui, mai scurtă ca timp pe ecran, să conţină lucruri pe măsura prezenţei indirecte prin relatările celorlalţi despre el. Apoi Călin mi-a cerut să realizez şi castingul, lucru care m-a adus şi mai aproape de proiect şi m-a ţinut într-un contact permanent şi lung cu acesta. Probabil asta e cheia realizării cu succes a personajului meu, scurt, dar puternic, coerent şi bine mobilat interior, uman şi empatic în final”, pune Bogdan Dumitrache punctul pe i.

Care a fost cea mai dificilă scenă pentru el? “Cea de final, cred, din cauza faptului că plângem toţi şi limita dintre suficient şi prea mult devine una greu de controlat. Replica «Mamă, deblochează-mă şi pe mine», o replică cheie pentru personajul meu, a fost una dificil de acoperit actoriceşte la nivel de mijloace. Cum poţi să redai ruşinea, vina, frica, neputinţa în foarte puţin timp cinematografic fără să exagerezi? Nu ştiu. M-am gândit mult la suita emoţională a personajului meu în această secvenţă, fără să găsesc un răspuns formulat clar, totuşi a rezultat o corporalitate specială care se vede pe drumul lui Barbu înapoi spre maşină, când parcă e adus de umeri şi fuge ca un copil şocat de experienţa pe care a trăit-o, sau în singura lacrimă vizibilă scursă pe vârful nasului. Sunt lucruri pe care nu le pot controla 100%, pe care altceva le-a aşezat exact aşa cum trebuia şi cât trebuia”, opinează actorul.

Childs Pose_Bogdan Dumitrache 2_photo credits Cos Aelenei

Un risc asumat: mai usor cu controlul

Cea mai riscantă decizie pe care a luat-o Netzer în materie de scenariu şi regie? “Aceea de a face un pas înapoi şi de a nu controla lucrurile foarte mult. De a lăsa colaboratorii – de la directorul de imagine Andrei Butică până la monteurul Dana Bunescu – să vină cu aportul propriu. Am vrut ca stilul de filmare să nu aibă  o linie anume. Am vrut să fie cumva de-a valma”, detaliază regizorul. Da, a vrut o imagine atât de nervoasă, imagine remarcată şi analizată de toţi cronicarii de film. “Pentru că am crezut că aşa punctez cel mai bine şi cel mai obiectiv – din punctul meu de vedere –  realismul, stilul ciné-vérité. La primele duble, cel puţin, l-am lăsat pe Andrei Butică să spună povestea aşa cum o vedea el. Apoi am început să corectez, să îmi spun eu părerea. La montaj, nu mai ştiu la ce cadre am intervenit eu, unde a fost el lăsat liber şi aşa mai departe”.

“Pe video assist eu vedeam două camere deodată, era un split screen. Urmăream, într-un fel, filmul deja montat din punctul meu de vedere. A existat un montaj mental preliminar în capul meu în timp ce vedeam dublele. Mă uitam ambele camere, iar atenţia mea se muta în cadrul care se mi se părea cel mai relevant”, precizează Călin Netzer.

O finantare cum vezi mai rar

Producătoarea Ada Solomon a avut multe de spus şi de clarificat apropo de cum a fost pus la punct lungmetrajul “Poziția copilului” din punct de vedere financiar. “După cum se vede pe genericul filmului producătorii filmului sunt Călin Netzer și Ada Solomon, iar co-producător – Oana Giurgiu. Asta pentru că Oana Giurgiu a pornit alături de Călin finanțarea filmului, a obținut primul sprijin – respectiv finanțarea de la programul Media al Uniunii Europene, apoi sprijinul CNC. Apoi proiectul a fost preluat de către Parada Film, unde între mine și Călin responsabilitățile s-au împărțit astfel: Călin s-a ocupat de finanțarea din România, eu, de tot ce a însemnat partea internațională, plus gestionarea bugetului în așa fel încât să putem să ne descurcăm în limitele bugetului pe care-l aveam atât global, cât și în termeni de cash-flow.

A fost complicat să obținem sprijinul unor eventuali co-producători europeni pentru că și aceste demersuri iau timp, iar cei interesați de proiect nu se puteau angaja în acest proiect decât dacă filmarea ar fi fost întârziată cu încă un an. A fost o decizie destul de grea să pornim filmarea doar cu banii din România, mai mult, unul dintre finanțatorii români ai filmului a intrat în faliment, alții plăteau din ce în ce mai încet și mai puțin. Am beneficiat și de o suplimentare de buget din partea CNC având în vedere situația finanțatorilor, dar a fost prima dată cînd am intrat în filmare fără a avea acoperit întreg bugetul filmului și asta pentru că aveam nevoie de un anume tip de atmosferă -sfârșit de iarnă primăvară și am hotărât împreună că nu mai așteptăm încă un an. Am avut norocul să avem furnizori care au înțeles situația și au acceptat plăți întârziate și foarte întârziate (este vorba în special de Abis Studio (Gabi Antal) – studioul de post producție și Scharf Advertising (Liviu Marghidan) – furnizorul de echipament de iluminare plus mulți, mulți tehnicieni din echipă, ba chiar și unii dintre actori. E un foarte plăcut sentiment de solidaritate specific lucrului în echipă în cinematografie și când vezi asta te ajută să treci peste momentele de ușoară disperare când te întrebi cum naiba o scoți la capăt”, e de părere Ada Solomon.

Ea subliniază şi dificultăţile pe care regizorul le-a avut de înfruntat pe parcursul producţiei: “Am avut noroc și aș zice fler în alegerea agentului de vânzări internaționale al filmului, Beta Cinema, care au completat în final «găurile» de finanțare pe care le-am avut. Sunt multe lucruri încrucișate care au funcționat până la urmă la acest proiect și din fericire pe ecran nu se vede nimic din toate zbaterile noastre. Cel mai dificil a fost pentru Călin să accepte și să reușească să filmeze acest film în 30 zile când în mod normal ar fi fost un film de filmat în cam 40 de zile. Într-un fel mi-a fost mai ușor decât la alte proiecte pentru că deciziile le-am luat întotdeauna împreună cu Călin și nu singură, ca la celelalte filme”.

Chestiunea publicului

Reacţiile de care Ada Solomon a avut parte la Berlinale s-au dovedit pe măsura zbaterilor pe care le menţiona: “Am primit sute și sute de mesaje de felicitare și solidaritate din toate colțurile lumii. De la colegi de breaslă de acasă și din lumea largă, de la prieteni, de la foști colegi de liceu sau facultate acum așezați în nordul Europei sau peste Ocean, cât și cunoștințe de prin America de Sud. Am înțeles încă și mai bine dimensiunea festivalului de la Berlin și ce fel de impact are o reușită într-un asemenea loc. Într-un fel e mai bine că nu mi-am dat seamă dinainte de dimensiunea impactului. De asemenea e încă o dovadă care vorbește despre viteza și puterea de diseminare a unui mesaj pe care o da internetul”.

Cât despre Călin Netzer, el a explicat că a realizat ce priză la public ar putea avea “Poziția copilului” abia după ce a văzut că filmul fusese acceptat şi la Sundance, şi la Berlinale. “Atunci mi-am dat seama că interesul pentru film era foarte mare. La Berlinale am văzut reacţii pozitive şi la critici, şi la spectator. Şi au fost unanime, din toate părţile: americană, asiatică, europeană. Am realizat că ar putea avea succes la public”, povesteşte Netzer. Bine, bine, dar la publicul românesc? “Aproape toţi cei de la petrecerea românească de la Berlin m-au felicitat. Şi, ştii cum e, când chiar şi duşmanii vin la tine şi te felicită, înseamnă foarte mult (…). La început, când m-am apucat de lucru la film, am sperat să prindă la public, dar prin intermediul unui festival. Dacă nu ar fi luat Ursul de aur, nu cred că interesul ar fi fost atât de mare. Oamenii se uită cu alţi ochi la el, eu aşa cred. Vrei să mă contrazici?”, întreabă regizorul râzând.  Nu am de gând. Probabil că românii încă merg la cinema pentru premii, dar situaţia, arată box-office-ul anului trecut şi persuasivitatea campaniei româneşti de marketing a “Poziţiei copilului”, are mari şanse să se schimbe în viitorul apropiat.

„Când chiar şi duşmanii vin la tine şi te felicită, înseamnă foarte mult ”
Călin Netzer

2 recommended
comments icon 0 comments
11 vizualizari
bookmark icon
Alte articole de

Alexandra Olivotto


Scriitorul in Romania: Dan C. Mihailescu

-

Celebrul critic literar a vorbit pentru viitorulromaniei.ro despre imprevizibilitatea publicului autohton, despre preferinţele teatrale ale tinerilor şi despre starea biografiilor literare.  Alexandra Olivotto: Până de curând se deplângea faptul că literatura ... Mai mult »